VIDEO EXCLUSIV Gheorghe Constantin: ”Au fost momente în închisoare când nu aș fi vrut să mai exist!”

• SuperLiga: FCSB - Unirea Slobozia, duminică, 18:15, DGS 1

• SuperLiga: Petrolul - Dinamo, duminică, 20:45, DGS 1

Gheorghe Constantin, fostul președinte CCA, are două săptămâni de când a fost eliberat din penitenciar. A fost condamnat la 5 ani de închisoare în dosarul ”Mită pentru arbitri 1”, din care a efectuat 19 luni și jumătate, în două tranșe, beneficiind de reducerea pedepsei datorită vârstei de peste 60 de ani și a activității din detenție.

”Costică Vâlcea”, așa cum e cunoscut în lumea fotbalului, nu a admis niciodată faptele pentru care a fost acuzat: luare de mită și aderare la grup infracțional. A susținut mereu că procurorii nu au dovedit că banii pe care îi luase de la Cornel Penescu, patronul lui FC Argeș, echipa la care urma să devină președinte după ce-i expira mandatul la CCA, reprezentau, într-adevăr, mită. Ci ar fi fost doar un avans care urma să-i fie reținut din viitorul salariu de la FC Argeș. Dar, în același timp, a recunoscut că poziția în care s-a expus, fiind și filmat de fostul conducător al piteștenilor în timp ce primea un plic cu bani, e suficient de compromițătoare, astfel încât să poată da naștere la orice interpretări.

Dar, spune Gheorghe Constantin, ”nu mai contează”. Acum are 64 de ani și tocmai i s-a născut o fetiță în timp ce era în închisoare. A văzut-o prima oară abia după ce a fost eliberat. A pus în câteva zile la loc kilogramele pierdute în detenție, iar viața începe, ușor-ușor, să-și intre din nou în ritm. Un ritm însă ca un balans instabil între o credibilitate dărâmată și o pedeapsă ispășită, între prejudecata însemnării pe care o poartă orice fost condamnat și șansa unui nou început.

Digi Sport: Cum ați regăsit lumea după eliberare?
Gheorghe Constantin: Ea e la fel. Eu m-am schimbat. Au rămas niște urme, nu am reușit să le ascund pe toate. Dar merg înainte, cu tot cu ele. Din fericire, dacă pot să spun așa, m-au prins aceste evenimente după ce am împlinit 60 de ani și am putut beneficia de scurtarea pedepsei. La fel, am luat și în penitenciar toate măsurile pentru a putea ieși mai repede.

Ce măsuri?
Începând cu respectarea regulamentului de ordine interioară, participarea la diverse acțiuni din cadrul penitenciarului și, desigur, să ies la muncă.

Și cărți nu ați scris?
Nu, nu am scris, dar am redactat două lucrări din domeniul meu de activitate, fotbalul. Una are titlul ”Managerii și managementul resurselor umane din fotbal”. A doua se referă la descoperirea, formarea, promovarea arbitrilor din fotbalul românesc. Sunt lucrări științifice.

Și nu sunt luate în considerare pentru scăderea pedepsei cu câte 30 de zile?
Ba da, se consideră. Însă eu am câștigat în total 95 de zile și am efectuat 53 peste termenul de liberare condiționată.

Ce ați muncit acolo?
Am fost planton de noapte. Îi păzeam pe ceilalți, era să spun coechipieri, pe ceilalți membri ai camerei. De la ora 10 la 2 dimineața, sau de la 2 până la ora 6, prin rotație. În prima perioadă am avut o cameră de 7 persoane, destul de mică, nu știu dacă avea 17-18 metri pătrați. Dincolo, în ultima perioadă de 6 luni, în regim închis, era o cameră de 30 de persoane.

Care au fost cele mai grele lucruri cu care a trebuit să vă obișnuiți?
În prima parte am fost în regim de maximă siguranță, ca persoană periculoasă pentru penitenciar, din cauza încadrării mele stabilită de instanță, aderare la grup infracțional. Și la orice deplasare din cameră, oriunde, la telefon, în curte sau la vizite, trebuia să am cătușele la mâini…

Ați avut printre colegii de cameră și condamnați cu pedepse mari?
Da, am avut la un moment dat din 7 persoane – 5 cu omoruri. Unii cu pedepse de peste 25 de ani. Erau și persoane care aveau un comportament așa, mai nepotrivit… Mi-am spus că am ajuns aici, așa că trebuie să fiu tare. Dacă ajungeam într-o junglă, de exemplu, trebuia să-mi iau măsuri să supraviețuiesc. Și mi-au prins bine sfaturile unora, pentru că au simțit că eram puțin speriat, că mi-era teamă. Cine spune că nu a avut teamă în această situație minte.

Credeți că veți mai ține legătura cu unii dintre oamenii pe care i-ați întâlnit acolo?
Da, în mod sigur. Am găsit oameni care m-au câștigat pe viață prin felul lor de a fi. Și inclusiv pe cineva care m-a învățat ce trebuie să fac la intrarea într-o biserică. Spre rușinea mea, nu știam până la această vârstă. Dar sunt îngrijorat la modul în care se vor putea ei reintegra după ce vor fi eliberați. Cum vor fi primiți în societate, cum vor reuși… Unul îmi spunea că ”mă duc, dar dacă nu găsesc de muncă, eu mă apuc iar de furat”.

Și atunci unde e noțiunea de reeducare din închisori?
Problema e că reeducarea asta, atât cât s-a făcut în penitenciar, trebuie continuată afară. Când ajungi la Vâlcea sau la Petrila să fii luat în primire de cineva, să te ajute până îți găsești loc de muncă. Pentru că după atâția ani acolo, să te lovești de greutățile din exterior… Cine știe cum vor reacționa.

La fotbal puteați să vă uitați?
Da, există în fiecare cameră televizor. Dar în camera mea, fotbalul era undeva pe locul 3-4 la priorități. Pe primele locuri erau filmele, emisiunile cu cine se mărită cu cine, dor de mama, dor de tata… Și serialele turcești.

Și nu se uita lumea nici măcar la un derby?
Rar. Unii chiar ar fi dorit, dar nu îndrăzneau. Există un șef de cameră care ține telecomanda și el stabilește programul. Iar eu am căutat să nu deranjez pe nimeni. Sunt două categorii de oameni. Unii care știu să se impună și unii mai retrași. Printre cei retrași eram și eu.

Și telecomanda nu ajungea la dvs. niciodată?
Dimineața. Eu ma trezeam mereu la 6.00, când 90 la sută dintre cei din penitenciare dorm. Și atunci vedeam știrile sportive, pe Digi Sport 3, pe croll, fără sonor, ca să nu-i deranjez pe ceilalți. Atunci eram și eu șeful camerei…

PROGRAMUL TV COMPLET AL CANALELOR Digi Sport

Care a fost cel mai greu moment pe care l-ați trăit în detenție?
Perioada cea mai grea, cea pe care am resimțit-o din plin, a fost cea când am fost arestat în 2009. Șocul a fost puternic și o lungă perioadă nu înțelegeam de ce am ajuns acolo. Când ne-au transferat de la arestul IPJ Pitești la penitenciar, a apărut și teama și m-am simțit umilit fără măsură. Impresia creată de locul în sine a fost una care va rămâne pentru totdeauna și care a lăsat urme… Și un lucru care m-a afectat enorm și pe care încă îl mai am, plâng foarte des… Înainte nu plângeam, iar acum, om la vârsta mea, plâng din nimic… Eu, dacă aș avea un câine, nu l-aș ține legat. Cam așa am simțit eu, stând acolo, știindu-mă un om liber, dintr-o dată nu mai puteam face nimic.

Au fost momente în care ați cedat psihic?
Au fost și astfel de momente… Când simțeam că nu exist, simțeam că sunt sufocat… Nu m-am împăcat niciodată cu situația că sunt acolo. Mă culcam și mă vedeam acolo. Mă trezeam și mă vedeam acolo. Mă ascundeam sub pătură sau mă culcam cu lacrimi în ochi, au fost destule nopți când gândurile negre nu mă părăseau. Au fost clipe în primele două luni când aș fi preferat să nu exist decât să… Dar, vă rog, dacă am putea să vorbim despre altceva…

Care a fost primul lucru pe care l-ați făcut după ce ați fost eliberat?
Mi-am pupat fetița pe toate părțile, așteptam cu nerăbdare s-o văd.

A fost prima oară?
Da, sigur că da. Ea s-a născut în iulie, la câteva luni după ce eu am fost condamnat.

Care e sentimentul cuiva care devine tată în timp ce e în detenție?
Normal că aș fi preferat să fiu acasă la nașterea copilului. Dar împreună cu soția ne-am asumat acest lucru, am acceptat situația. Când a rămas gravidă, așteptam hotărârea instanței. Iar când am primit condamnarea, era în luna a patra. Care e sentimentul? Te bucuri, dar e dureros că ești unde ești. Spre norocul copilului meu și al altora care se nasc în asemenea conjucturi e că acești copii nu știu, nu-și dau seama. Dar pentru părinți a fost tare greu.

Ați putut să sărbătoriți în vreun fel momentul?
Am sărbătorit… Cu un Pepsi și cu ce prăjituri mai aveam prin cameră, dar numai sărbătorire nu este asta…

Cu ce sentiment ați ieșit? Frustrare că ați ispășit o pedeapsă nemeritată, sau regret pentru faptele care v-au adus în această situație?
Normal că frustrare… Și rușine față de cei apropiați, față de copii în primul rând. Din cauza urmărilor pe care le-a avut situația mea asupra locurilor lor de muncă, în special în arbitraj. Sunt conștient că Augustus ar mai fi putut să arbitreze mult dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat… Față de ei mă simt cel mai vinovat.

Capetele de acuzare au fost luare de mită și aderare la grup infracțional. Ce vă asumați din acestea?
Firește că nu-mi asum nimic, nu pot să dau înapoi acum, am declarat asta și în fața procurorilor și judecătorilor. Dar recunosc că dacă nu erau acele greșeli pe care le-am făcut, nu aș fi dat posibilitatea domnilor procurori să interpreteze ceva și să mă acuze. Lucrurile au fost interpretate cum au dorit dânșii, puteau avea și altă interpretare, mai gravă sau mai ușoară… Dar că greșelile mele nu reprezintă ce s-a spus în rechizitoriu este cu totul altă problemă. Vinovat sau nevinovat am executat o pedeapsă și trebuie să merg mai departe. În dosarul nostru din arbitraj, eu am fost cel care a primit pedeapsa. Mi-au spus unii că era normal să dea exemplu cu mine. Cu cine să dea? Eu eram șef.

Dar la ce greșeli vă referiți, concret?
Una ar fi apropierea de mulți oameni din fotbal. Am fost adeptul lucrului că pot să discut și cu Popescu, și cu Ionescu, la fel. Iar când cineva voia să vorbim despre un arbitru, eu acceptam. Exista posibilitatea ca fiecare club să recuze un arbitru. Și m-am înțeles cu patronii să ajungem la trei. Ori această strategie a mea de a discuta delegările unor arbitri cu patronii cluburilor a fost o greșeală, la fel cum a fost și mărirea numărului de arbitri care pot fi recuzați. Pentru că cei cu care eu vorbeam au lăsat de înțeles apropiaților lor că ei își permit să recuze arbitrii cu mine… Mi-am permis să discut cu oamenii din fotbal care-mi erau prieteni mai mult decât ar fi permis relația președinte CCA – patron sau președinte de club. Le răspundeam la telefon și în timpul meciurilor la un moment dat, până mi-am dat seama că fac o greșeală mare.

Ați fost dezamăgit de cei pe care îi considerați prieteni?
Un asemenea post se bate cap în cap cu ideea de a avea mulți prieteni. De foarte multe ori, ei nu înțeleg că acolo ești șef și trebuie să mulțumești pe toată lumea. Am plecat în această activitate cu un număr de prieteni și la finalul mandatului numărul lor a scăzut considerabil. Și cu asta am spus tot despre prietenii din fotbal.

Cornel Penescu a fost și el un astfel de prieten?
El s-a lăudat în stânga și dreapta cu relația noastră. Îmi propusese să vin la club, la FC Argeș, când îmi terminam mandatul la CCA. O altă greșeală mare a fost asta. Nu trebuia să discut așa ceva cu un patron de club cât eram șeful arbitrilor. Poate chiar greșeala principală. Pentru că e imposibil ca cei din lumea fotbalului, oricâtă reținere ar fi fost între mine și Penescu, să nu spună: ”stai puțin, ăștia sunt prieteni, ăsta se duce la FC Argeș, e imposibil să nu-i acorde niște avantaje prin delegări”. Și de aici a pornit urmărirea mea penală, de la delegări. Dar și în rechizitoriu se poate vedea negru pe alb că nu am delegat pe cine voia Penescu. Însă din moment ce ai dat posibilitatea să se tragă astfel de concluzii… Mi-a spus cineva: ”e nevoie ca din 7 solicitări să se regăsească doar una pe care i-ai făcut-o lui Penescu și e suficient”.

Dar i-ați acceptat măcar acea singură solicitare?
Ea există în rechizitoriu. Dar nu că a vrut-o el. Pur și simplu, din criteriile de delegare a arbitrilor s-a nimerit ca la un meci să fie unul dintre arbitrii cei solicitați de el.

V-ați mai întâlnit cu domnul Penescu?
El a început executarea pedepsei înainte, în dosarul cu domnul Solomon de la Craiova. Și ne-am văzut doar câte 30 de secunde, când mergem la Curtea de Apel. Și doar ne întrebam ”ești bine, ești rău?”. Atât. Dar de când am ieșit, nu l-am mai căutat, nu m-a căutat, și nici nu-l caut. Dacă mă voi întâlni întâmplător, normal că voi vorbi, ca și cu ceilalți inculpați. Pentru că perioada de interdicție de a vorbi între noi a trecut.

Dar mai luați în calcul o colaborare cu dumnealui?
Nu. În niciun caz.

Vreți, totuși, să mai lucrați în fotbal?
Da. Dar nu în arbitraj. Pentru că, și dacă nu aș avea restricție la CCA, și dacă mi s-ar propune să lucrez din nou acolo, sunt conștient sută la sută că nu mai există credibilitatea de care aș avea nevoie. Ori, a fi președintele arbitrilor, care sunt și așa catalogați în toate felurile, să se spună despre șeful lor că a fost un pușcăriaș… Asta e, ai făcut pușcărie, nu mai ai ce căuta în munca asta.

Credeți că ați fost un președinte bun?
Dacă aș judeca după durata mandatului, 3 ani și jumătate, și că din 1990 până acum nu a rezistat nimeni atât, pot să spun că am fost un președinte bun. Asta dacă gândim așa…

Dar ați simțit că ați contribuit și dvs. la decredibilizarea arbitrajului românesc?
Odată ce se întâmplă ce se întâmplă, normal. Din moment ce am fost condamnat, lumea se gândește că o vină poate am avut. Această vină, că a existat, că nu a existat, apasă mult asupra arbitrajului. Iar apoi a venit al doilea exemplu, cel cu Avram… Dar ca să răspund la ce m-ați întrebat, da. Răspunsul simplu și convingător este că da.

Au fost campionate decise de arbitri?
Au fost greșeli, asta e cert. Și e posibil ca o echipă favorizată de două sau mai multe erori să câștige un campionat. Dar atât…

Puteți băga mâna în foc că nu au fost arbitri care au luat bani?
Nu pot să bag mâna în foc pentru nimeni. Că poate au existat și pe perioada mea arbitri care posibil să fi luat, nu știu. Eu știam că-l deleg, mai departe mă interesa ce face în teren, prestația lui. Și în funcție de asta îl judecam. Dacă aveam suspiciuni, nu-i delegam.

Cristi Borcea spunea că i-a plătit ratele la mașină lui Colțescu.
Problema aici e că Borcea nu a susținut niciodată ce a declarat pentru presă. S-a discutat cu el. Dar a zis că altul a fost înțelesul, că i s-au răstălmăcit cuvintele.

Cum i s-au răstălmăcit? Că a spus exact așa, cu subiect și predicat.
Nu am crezut așa ceva. Și nici nu cred că a existat un conducător la CCA care să știe că oamenii pe care îi are în subordine să facă așa ceva și să-i delege. Dar în mod sigur au existat presiuni din partea conducătorilor de cluburi asupra arbitrilor.

Dar asupra dvs. au existat încercări de a influența delegarea unui anumit arbitru?
Sigur. Și pe când eram arbitru activ au fost presiuni asupra mea. Și apoi, când am fost președinte CCA. Dar nu am cedat niciodată.

Cine credeți că au fost mai nocivi? Arbitrii sau conducătorii de cluburi?
De departe conducătorii, nu există discuție.

Când vedeți, totuși, un meci în care sunt mai multe greșeli de arbitraj în favoarea unei singure echipe, nu vă puneți întrebarea că poate acele erori sunt intenționate?
Să știți că mi-am pus această întrebare la anumite meciuri cu anumiți arbitri de-a lungul ultimilor 15 ani. Dar nu am încercat să caut răspunsul în totalitate. Știam, însă, că existau arbitri cu anumite simpatii pentru unele cluburi. Și mă întrebam dacă nu aceste simpatii i-au determinat să facă acele lucruri.

Simpatiile acestea nu erau și materiale?
Nu, nu. Dacă aș fi știut că ar fi fost niște obligații materiale, atunci eram vinovat sută la sută că l-aș fi delegat.

Dar ce fel de simpatii, atunci? Că ține cu o echipă precum un suporter? Un arbitru poate fi suporterul unei echipe?
Da, sunt astfel de arbitri. E imposibil să fie cineva care să nu aibă vreo simpatie pentru cineva. Sunt arbitri care, dacă echipa A joacă împotriva altor 10 echipe, el va ține numai cu formația lui de suflet. Dar dacă peste nu știu cât timp va trebui s-o arbitreze, atunci există acea reținere a celui care l-a delegat acolo, cunoscând această simpatie a arbitrului respectiv pentru echipa A.

Ideea aceasta cu președinte străin la CCA cum vi se pare?
Eu am considerat-o bună, pentru că trăim în România. Vassaras, fiind străin, a avut, cel puțin pentru start, mai multă credibilitate. În rest, e greu pentru el să cunoască mentalitatea suporterilor și a oamenilor de fotbal de aici. Dar ca idee a fost bună. Așa cum și aducerea arbitrilor străini a fost bună până la un anumit punct. Pentru că arbitrul străin venea, arbitra, se culca și dimineața pleca fără să aibă nicio responsabilitate pentru ce făcea la meciul respectiv.

E Hațegan cel mai bun arbitru român din ultimii ani, sau beneficiază și de o conjuctură favorabilă?
Fără îndoială că are și noroc de un context bun. Pentru că la ora actuală, la conducerea arbitrajului european se află un fan al lui Hațegan, un om care are încredere în capacitățile lui de arbitru. Era posibil ca în locul lui Collina să fie un neamț, de exemplu, care să nu aprecieze calitățile lui Hațegan. Și atunci, Hațegan, cu aceeași valoare, ar fi rămas la altă categorie, sub asta. La fel s-a întâmplat și cu Rainea, când a avut în spate un fan care a crezut în calitățile lui de arbitru și de om, l-a folosit la maximum, la fel a fost și Igna… Dar, revenind la Hațegan, am avut arbitri la fel de buni ca el, sau poate chiar mai buni, numai că nu toți au avut șansa de a ajunge sus.

Credeți că Balaj sau Tudor ar fi putut ajunge și ei în acest grup de elită dacă ar fi avut situația lui Hațegan?
Sunt convins că da… Dar, din păcate, au fost câteva momente importante pe care le-au ratat.

Tudor cum vi se pare? E din ce în ce mai acuzat pentru rigiditatea lui.
El are, într-adevăr, momente în care devine antipatic în fața jucătorilor. Nu știu de ce nu și-a îmbunătățit acest lucru. Devine rigid în discuțiile cu fotbaliștii, iar lumea îl vede din această cauză într-o lumină nu tocmai bună. Dacă ar fi mai maleabil cu fotbaliștii, probabil că și meciurile i-ar fi mai ușoare.

Dar cine credeți că e arbitrul cu cel mai mare potențial din noul val?
Mi se pare că Găman a ieșit ceva în față… Dar nu prea am avut ocazia să văd meciuri în ultima vreme.

Colțescu, însă, face aceleași greșeli pe care le făcea și pe vremea dvs. Mulți se întreabă de ce mai arbitrează, totuși?
Eu am crezut foarte mult în el, să știți. Dovadă că în momentul acela crucial cu problema lui – eu eram președinte atunci – l-am încurajat cum am putut să depășească situația. Opinia mea e că pregătit teoretic e, pregătit fizic e, arbitrajul îl cunoaște la perfecție, așa că al patrulea criteriu, cel psiho-mental, e în cauză. Aici se întâmplă ceva cu el. Nu vreau să spun că e bolnav psihic, cum s-ar putea interpreta, ci doar că e slăbit cumva din punctul acesta de vedere, psihic… Pentru că uneori are decizii înțelese numai de el. Iar cei din apropierea lui ar trebui să observe și să-l ajute, sau el să discute cu un specialist.

Ar trebui făcute niște controale psihice mai riguroase arbitrilor?
Cu siguranță, da. Există și acum în fișa medicală a arbitrilor, una care se întocmește o dată la șase luni, numai că din câte știu se face superficial.

E un nou început acesta, la 64 de ani, proaspăt eliberat și cu o fetiță de câteva luni?
Da, se poate spune că e o nouă viață. Am două săptămâni de când am fost pus în libertate, era la început teama aceea de a reveni în societate, dar a trecut. Bucuria nașterii fetiței e aparte. Sunt conștient, însă, că am o vârstă și asta îmi creează o anumită teamă legată de posibilitățile mele de a fi cât mai mult alături de cea mică. E posibil ca unii să mă judece, ”ce-i mai trebuia și ăstuia copil?”, dar probabil că așa a vrut Dumnezeu să vină în acest moment. Acum, însă, sunt pregătit pentru un nou început.

Etichete: program digisport , video exclusiv gheorghe constantin , costica valcea interviu eliberare , gheorghe constantin eliberare interviu

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News