Video Exclusiv Marius Lăcătuș, la 60 de ani: ”Va fi greu să mai ia cineva zece titluri în România”

• SuperLiga: Sepsi - Buzău, vineri, 17:30, DGS 1

• SuperLiga: Farul - Oțelul, vineri, 20:30, DGS 1

Când eram mic, eram supărat că nu aveam părul tare și drept și că bretonul nu-mi cobora după urechi. Eram tare în gură în fața blocului, mă certam cu arbitri imaginari și îmi ascuțeam crampoanele de plastic de la teniși ca să mă știe și pe mine toți de frică. Iar penalty-ul de la Sevilla, care a eliberat de complexe tot fotbalul românesc și din al cărui tupeu s-a născut apoi Generația de Aur, l-am bătut de sute de ori, până se stingea și nocturna luminii de la ultimul apartament.

Realizezi cum trece timpul când idolii copilăriei împlinesc 60 de ani. Pe chipul lui Lăcătuș, anii s-au topit cu blândețe, ca într-un tablou de Dali. Vulcanul pare stins într-un zâmbet, poarta către clocotul de demult. Dar pe măsură ce discuția se trezește, răspunsurile încep să fumege. Și din fumul amintirilor, reapar poveștile și tinerețea.

Marius Lăcătuș, la 60 de ani. Cum s-a apucat de sportul-rege

Așa aflăm cum a ales între fotbal și baschet, cum îi rămâneau colegii de la juniori nemâncați din cauza eliminărilor lui, cine e ”vinovat” pentru celebrul breton, ce materie l-a făcut să rateze treapta la liceu, ce ar fi putut ajunge dacă nu reușea cu fotbalul și de ce nu a mai ajuns la Dinamo, prima care l-a dorit.

Sau ce învățături ”prețioase” i-a dat Mitică Dragomir, cum nu l-a recunoscut Ienei la prima întâlnire, de ce nu crede că îi va egala cineva recordul celor 10 titluri în România, care erau tabieturile lui Boloni, cum voia Ungureanu să-i prindă cârlionții lui Gullit, cum a ajuns în peluză la un meci al lui Dinamo, în locul cui a ajuns la Fiorentina și de ce îi irita uneori Hagi pe veteranii de la Steaua.

• Interviul integral va fi difuzat vineri, 5 aprilie, la 13.30 pe Digi Sport 1. Materialul va putea fi vizionat și pe aplicația Digi Sport

Digi Sport: Cum ați ajuns la fotbal?
Marius Lăcătuș: Pe vremea aceea, antrenorii mai umblau prin școli. Iar sâmbăta, la ora de sport, faceam fotbal, baschet, sau handbal. După o astfel de oră, m-au întrebat dacă vreau să merg la fotbal la Steagul Roșu Brașov.

Dar antrenorii de baschet și handbal nu au fost impresionați?
Ba să știi că într-o perioadă, când iarna jucam mai mult baschet în sală, antrenorul de baschet de la CSU Brașov a încercat să mă convingă să continui doar cu baschetul. Dar cred că dragostea de fotbal a fost mult prea mare.

Care au fost primii idoli în fotbal ai lui Marius Lăcătuș?
Îmi plăceau jucătorii mai tehnici, precum Marcel Răducanu, Anghel Iordănescu, sau Liță Dumitru. Sigur că apreciam și jucători de la Dinamo, dar mi-au intrat la suflet mai mult cei de la Steaua. Era o echipă care juca mai ofensiv, mai plăcut.

VIDEO cu un fragment din interviul acordat în exclusivitate de Marius Lăcătuș

De mic extremă dreapta, ”fiară” și cu numărul 7 pe spate

Care a fost primul post pe care ați jucat?
Numai extremă, de la început.

V-ați dus direct în dreapta?
Da. M-au pus din prima acolo antrenorii, probabil și datorită vitezei.

Primul număr purtat a fost 7? Sau au fost si variante intermediare?
Pe timpuri, mai toți care jucau extreme aveau 7 dacă erau pe dreapta și 11 cei de pe stânga. Deci cel mai mult am purtat 7 pe spate la juniori.
Sigur că la echipa mare nu am avut de la început, că acaparaseră alții acest tricou. Mă refer la Bentea, care juca pe post cu mine și era un fotbalist extraordinar. Mai târziu, am jucat și cu 17, dar și cu 9, parcă, la Fiorentina.

”Fiara” cine v-a zis prima oară?
Galeria Stelei. Probabil datorită modului în care mă implicam în meciuri și răutății din teren. Eu îmi doream să fie o răutate pozitivă, dar recunosc că uneori mai săream calul.

De mic aveați această răutate?
Da, țin minte că eram la juniori și, după jocuri, aveam o masă de prânz în Piața Sfatului, la Lactovegetarian. Și au fost destule dăți când antrenorul venea după meci în vestiar și le transmitea colegilor: ”Azi mâncați acasă, pentru că banii de masă i-am dat arbitrilor ca să nu îi ia legitimația lui Lăcătuș, pentru că a luat iar cartonaș roșu”.

Nu a dat treapta la liceu din cauza limbii ruse

Cine v-a susținut cel mai mult cu fotbalul în familie?
Am avut noroc cu bunica mea, care întotdeauna mi-a fost alături, m-a încurajat și îi certa pe ceilalți, care râdeau de mine. Tatăl și unchiul meu, care erau microbiști și nu ratau niciun meci de acasă al Brașovului, luau în derâdere așa, la început, faptul că mergeam la fotbal. Făceau glume pe seama mea, că eram mai uscățel, mai micuț, tricoul era un pic mai măricel, șortul până la genunchi, dacă puneam și jambierele nu se mai vedea nimic.

Cu școala cum era?
Nu am avut probleme până în liceu. Nu eram vreun premiant, dar nici nu am ajuns să repet anul sau să am corigențe. Însă când am ajuns în clasa a 10-a, aveam limba rusă. Și nu o să uit niciodată, țin minte și acum programul, aveam în orar rusa marți de la ora 7 dimineața și joia de la 14.00. Cert e că din cauza limbii ruse nu mi-a încheiat media și nu am putut să dau treapta...

Să nu fie cazul să fie nevoie de rusă...
Doamne ferește!

Mătușa frizer, ”vinovată” de celebrul breton

Dacă nu se lega cu fotbalul, ce ar fi fost Marius Lăcătuș?
Știu că tata avea o vorbă: ”Dacă nu ți-a plăcut școala, o să mergi să dai cu târnăcopul. O să lucrezi la apă, la gaz...”. Și mă cam lua cu călduri când mergeam pe stradă și vedeam oamenii care făceau șanțurile alea la apă, la gaz... Parcă era cam mult de muncă. Și mă gândeam că ar fi mai bine să mă țin de fotbal. Îmi aduc aminte că ii spuneam: ”O să vezi că o să ajung fotbalist”. ”Du-te, mă, de aici, ce fotbalist să ajungi tu? Uită-te și tu cum arăți, nu vezi ce fizic ai?”, îmi răspundea în glumă.

Dar celebrul breton cum a apărut?
Bretonul l-am avut de mic, că mătușa mea era frizeriță. Și probabil i-a venit mai ușor, două-trei foarfeci și bretonul era aranjat. Măi făceam eu cărarea într-o parte, dar nu-mi plăcea, parcă tot bretonul era mai frumos.

Vreo superstiție ați avut?
Doar că nu îmi plăcea să vorbesc cu nimeni cunoscut înaintea jocurilor. Când ieșeam la încălzire să vedem terenul, se găseau ba tata, ba unchiul după gard: ”Ce faci, bă? Aa, nu ne bagi în seamă, vorbim noi acasă!”. Și le-am zis la un moment dat: ”Nu mă mai strigați înainte de joc, că nu o să stau de vorbă cu voi. Lăsați-mă să mă gândesc la ce am de făcut eu în teren”.

A ratat transferul la Dinamo, pentru că a înjurat conducătorii de pe bancă

Transferul la Steaua cum a venit? Au mai fost și alte oferte?
Îmi aduc aminte că nea Mitică Dragomir, care era președinte la Brașov atunci, era mai apropiat de Dinamo în acea perioadă. Și după primul meu an la echipa mare, vine la mine: ”Bă, să vedem cum facem. Dacă te vor ăștia de la Dinamo, tu ce zici?”. Și a venit un joc cu Dinamo, la care eu am avut o reacție așa, mai ieșită din tipare la adresa unui conducator de pe banca lui Dinamo.

Ce s-a întâmplat?
M-a făcut puști nu știu cum... Și apoi că, vezi Doamne, am avut tupeu să strig la domnul Cornel Dinu, la domnul Custov... Dar eu nu suportam să mă jignească cineva, indiferent cine era. Și știu că nea Mitică se speriase: ”Aoleu, Marius, taci din gură că ne arestează ăștia pe toți!”. Eu nu știam despre ce vorbește, cum să ne aresteze dacă jucăm fotbal? Nebunia tinereții...

Deci le-ați făcut o impresie proastă celor de la Dinamo.
Da, au renunțat la mine (n.r. râde). Au zis că nu au nevoie de jucători obraznici, cu tupeu ieșit din comun. Și nea Mitică le-a spus: ”Bine, dacă nu îl vreți, să știți că-l dau atunci la Steaua”. ”Poți să-l dai”. Deci a ieșit bine până la urmă.

Ienei nu l-a recunoscut la prima întâlnire

V-a fost greu să vă desprindeți de Brașov?
Cum să nu? Și când am venit în București, îmi aduc aminte prima zi în Ghencea. Țin minte că stăteam în tunelul acela înainte să intri în vestiar și așteptam. Vine la un moment dat nea Imi Ienei, am salutat și el s-a uitat la mine: ”Dumneavoastră cine sunteți?”. Îți dai seama, în momentul ăla m-au luat toate căldurile. Bă, dacă nici antrenorul nu mă cunoaște, înseamnă că e groasă... Ce oi căuta eu pe aici?

Primii bani importanți câștigați la Steaua?
Și aici e o poveste. Plecând de la Brașov, nea Mitică m-a învățat de bine, zicea el.”Vezi să nu te angajezi cadru militar. Să te bagi PMC”. Eu habar nu aveam ce e aia. Mi-a tradus nea Mitică. ”Vezi că există personal militar civil în cadrul armatei”. Și am venit la București, avea dl. Alecsandrescu hârtiile pregătite să semnez pentru gradul de sergent. ”Nu semnez, nu vreau să mă încadrez în armată, vreau PMC dacă e”. ”Bă, dar de unde știi tu de PMC?”. ”Am auzit și eu...”. ”Bine, hai că vedem...”.

Și ce s-a întâmplat?
S-a întâmplat că a trecut o lună, au trecut două, trei și salariu nimic. M-am dus din nou la dl. Alecsandrescu în birou. ”Marius, m-am interesat, nu sunt locuri libere PMC. Dacă vrei, poti să semnezi sergent și-ți recuperezi și salariile restante”. N-am mai stat atunci, am lăsat sfatul lui nea Mitică și am semnat imediat.

Prima mașină străină care a fost?
Un Opel Corsa, mi l-a adus un prieten din Italia. Nu era el tocmai nou, dar era foarte bun... Bine, mai trebuia să fie Fordul promis dacă am fi câștigat Cupa Campionilor în 89. Deja ne gândeam ce modele să ne alegem, unii voiau pe motorină, alții pe benzină... Dar la cum a fost jocul acela cu Milan, ne puteau promite și câte un avion și tot nu aveam cum să câștigăm. Deși dl. Valentin ne-a zis: ”Dacă era un joc mai echilibrat, am fi insistat la ei și poate puteam face ceva și vă luați mașinile. Dar așa, la scorul acesta...”. Și avea dreptate. Chiar am fi avut tupeu să mai cerem și mașina la ce bătaie am luat.

Nae Ungureanu voia cârlionții lui Gullit

Cum s-a simțit din teren acea echipă a Milanului?
Ei erau chiar în perioada în care începeau să crească. Am vizionat cu toată echipa înainte de finală cum i-au bătut pe Real în semifinale cu 5-0 și ne așteptam să fie un meci nu greu, foarte greu. Dar îmi aduc aminte de Nae Ungureanu, dau din casă acum, Nae, îmi pare rău! (n.r. râde). Spunea Nae: ”Mi-a zis fetița să-i aduc un pic din cârlionții lui Gullit când mă întorc acasă”. ”Păi și?”. ”Păi nu am apucat nici să-l văd, darămite să-l apuc de cârlionți...”.

Duelul cu Maldini cum a fost?
Jucător super, de clasă, mi-a plăcut enorm. Dar nu am întâlnit un fundaș stânga mai drăguț ca el! (n.r. râde). Arăta superb... Parcă nici nu-ți venea să-l lovești. Pe mine, jucătorii aceștia care-și vedeau de treaba lor, care nu încercau să te provoace, să te tragă de tricou, mă deranjau. Jucam slab împotriva lor. Aveam nevoie să mă stârnească cineva un pic.

Dar nu prea mult...
Da (n.r. râde). Îmi aduc aminte și cu nea Imi Ienei odată. Erau turneele acelea amicale din vară cu echipele străine. Și la primul joc, cu Celta Vigo parcă, am avut două intrări tari. Eram și la început la Steaua, voiam să ies în evidență. Și după prima intrare, mi-a atras nea Imi atenția: ”Marius, e totuși un joc amical, și ei sunt în pregătire, vezi să nu se accidenteze jucătorul lor. Ai grijă că, dacă se întâmplă, te schimb!”. Și am mai intrat o dată la fel de tare! (n.r. râde). Atât a durat jocul meu cu Celta, nouă minute. Că intrasem la pauză.

Când ați început acel sezon european în 85-86, se gândea cineva din echipă că puteți câștiga trofeul?
Da, o singură persoană. Dl. Valentin Ceaușescu. Noi am zis că glumește, ne dădeam coate pe la spate. Am început să ne gândim și noi abia prin primăvară, când am jucat cu Lahti. ”Bă, dacă trecem și de ăștia, parcă ne apropiem”.

Ați fost motivați cumva și de performanțele din sezoanele precedente realizate de Craiova și Dinamo? Ambele cu semifinale europene.
Bine spus motivat. Că eram alături de ei, nu aveam invidie. Ne-am uitat la meciurile lor, iar rezultatele lor ne-au ambiționat să le depășim.

Lăcătuș, în peluză la un meci al lui Dinamo și confundat cu Țălnar

Deci când a jucat Liverpool cu Dinamo, ați ținut cu Dinamo, nu cum se mai întâmplă acum.
În mod cert, da. Am văzut meciul cu toată echipa, când eram în cantonament. Dar să știi că eu am fost și la un meci la Dinamo!

Ce meci?
Din păcate pentru ei, nu a fost cel mai bun rezultat atunci. Cu Nentori! (n.r. râde).

În ce context a ajuns Lăcătuș în tribune la Dinamo-Nentori?
Nu mai știu cum am ajuns, știu că eram cu Mariana, cu soția. Nu mi-am închipuit că o să fie stadionul plin, țin minte că am prins loc doar acolo, la intrare, spre bulevard. La statuie, în peluză.

Păi și nu v-au recunoscut dinamoviștii?
Culmea, în spatele meu și al soției erau doi suporteri, un dinamovist și un stelist. Și îi auzeam cum se tachinau. Noi tocmai jucaserăm meciul acela cu Corvinul, 11-0, în care ne ieșise tot. Și stelistul îi spunea dinamovistului. ”Ce meci e ăsta, mă? Trebuia să vii în Ghencea să vezi cu Corvinul, goluri, recital, frumos... M-ai adus tu aici să văd asta, să mă chinui”. Și ăsta, dinamovistul: ”Taci, bă, habar n-ai, tu nu vezi cine stă în fața ta?”. Și ăsta se uită. ”Cine? Țălnar?”. ”Bravo mă, ești stelist adevărat...”. Probabil nici lui nu-i venea să creadă că venise Lăcătuș în peluză la un meci al lui Dinamo.

Deci le-ați purtat noroc dinamoviștilor...
Da, cred că e unul din cele mai negre momente ale lor în Europa (n.r. râde).

Boloni nu lăsa pe nimeni să-i atingă ghetele, Bumbescu șifonat de McCoist

Cine era cel mai serios, cel mai profesionist coleg de la Steaua?
Era cazul să întrebi? Loți, clar. Cu el nu puteai să faci glume nici măcar cu o zi înainte de joc. Nu mai spun de modul profesionist în care-și pregătea lucrurile, ghetele, crampoanele... Pe ghetele lui nu punea mâna nimeni, nici cizmarul nu avea voie. El și le spăla, el le făcea cu cremă, el își punea piulițe, crampoane de 13, de 16... Avea săculeții lui, era incredibil.

Și nu vă amuzați?
De față cu el, niciodată. Altfel, între noi, da. El avea tabieturile lui. Tot timpul ajungea ultimul la autocar, nu conta unde mergeam, la plimbare, la teatru, că plecam de la masă – trebuia să fie ultimul. Cred că stătea și pândea după colț să vadă dacă e toată lumea la autocar și după aia venea și el.

Cel mai puternic cine era?
Dacă vorbim de partea asta, de anduranță, Iovan stătea extraordinar. Dar Fane stătea mai prost la capitolul agresivitate. Cred că toți adversarii și-ar fi dorit să ajunge să joace în zona lui.

Și îi spuneați acest lucru?
Dar spunea și el... Bine, nici nu-l dădeai la o parte ușor în duelurile unu contra unu, dar nu era genul de fundaș care să te pună la punct.

Compensa aici Bumbescu, nu?
Să știi că nu era chiar așa. Toată lumea zicea de Bumbi că rupea, făcea, dregea... Dar nu cred că a pățit cineva ceva după duelurile cu el, chiar dacă mai sărea calul. Ba din contră, Bumbi, cred că-ți aduci aminte de McCoist de la Glasgow! A avut mult de suferit atunci. El, despre care toți spuneau că era un jucător agresiv, dur, a ieșit cam șifonat.

Boloni, Pițurcă și Tudorel mai comentau la acțiunile individuale ale lui Hagi

Cel mai tehnic cine era?
Până să vină Hagi, unul dintre cei mai mingicari era Miți Majearu.

Cum s-a integrat Hagi?
Eu cred că nu i-a fost ușor nici lui, să știi. Pentru că noi aveam un joc destul de simplu, dar vorba lui nea Imi: ”Jocul simplu e foarte greu”. Încercam să jucăm dintr-o atingere, maxim două. Un stil mai rapid. Și toți se așteptau ca, odată cu venirea lui Gică, jocul nostru să aibă un pic de suferit din acest punct de vedere. Dar Gică s-a aliniat și el jocului echipei și a adus și acel plus de valoare de care aveam nevoie. Chiar nu era cineva care să bată loviturile libere atât de bine ca Gică, sau să ia acele acțiuni individuale și cu finalizare de la semidistanță.

Dar uneori nu simțeați că mai exagera cu ele?
Cred că așa, pe sub mustăți, mai spuneau ceva Loți, Piți sau Tudorel...

La Fiorentina a ajuns în locul lui Protasov și a jucat număr 9

De ce nu ați mai rămas la Fiorentina?
Pentru că antrenorul de atunci, Lazaroni, și-a dorit un număr 9, pe Protasov. Iar patronul Cechi Gori a zis nu. ”Îl luăm pe Lăcătuș și îl faci să joace 9. Eu îl vreau pe Lăcătuș”. Și când am ajuns la Florența, am avut discuția cu Lazaroni. Mi-a spus foarte corect. ”Marius, uite care e probema, eu mi-am dorit un atacant, clubul te-a cumpărat pe tine, încercăm să vedem dacă poți juca vârf”. La început nu a fost rău, am dat 3 goluri, am jucat și în bandă. Dar dupa ce a venit Fuser în dreapta, Lazaroni m-a mutat definitiv în centru, unde nu mă simțeam în apele mele. Nu eram genul de fotbalist care să joc cu spatele la poartă. Și mai ales în Serie A, unde erau cele mai mici spații și cele mai bune defensive din lume. Dar tot am prins peste 20 de meciuri. Iar apoi și l-au dorit pe Batistuta. Și cum era regula cu maximum trei străini și mai erau Dunga, căpitanul, și cehul Kubik, nu puteam rămâne așa, atârnător...

După Oviedo, ați revenit în țară și ați strâns 10 titluri de campion.
Cam multe, nu? (n.r. râde)

Credeți că se poate apropia cineva de acest record?
Vorba lui Hagi, recordurile de aia sunt făcute, ca să fie depășite. Dar mi-e greu să cred... Se apropiase Deac, parcă are vreo 6-7. Dacă mai câștigă câteva... Dar e greu, pentru că acum, dacă ajungi să iei titluri în țară, primul gând e să pleci în străinătate. Și e greu de crezut că va mai fi cineva care să joace atât de mult în campionatul intern și să și ia zece campionate...

Cum credeți că sunteți privit acum de fanii FCSB?
Nu știu cum văd ei, dar eu mi-aș dori să fiu privit așa cum îi privesc și eu pe ei. Eu niciodată nu am comentat alegerile pe care le face cineva în viață. Dacă ei au considerat că FCSB este continuatoarea Stelei și sunt alături de această echipă, pe mine nu mă deranjează cu nimic. Așa nici pe ei nu ar trebui să-i deranjeze că eu sunt alături de clubul la care am obținut cele mai mari performanțe ca jucător. Și voi rămâne alături.

Dar sunteți dezamăgit de modul în care a evoluat, sau nu a evoluat proiectul CSA Steaua?
Atunci când am pornit, ne-am gândit să facem o echipă care să ajungă în prima ligă și să obțină apoi rezultate. Dar s-au făcut, probabil, greșeli încă de la început și care continuă, din păcate, și acum.

Momentul ”Ardeleanu”, cel mai dureros

Ați plâns vreodată legat de fotbal?
Să plâng, nu. Dar dacă stau să mă gândesc, deși nu e un subiect care să-mi facă deloc plăcere, a fost momentul în care l-am accidentat pe Ardeleanu. A fost o perioadă grea. Bineînțeles că pentru el a fost mult mai grea, dar și pentru mine... Când ajungeam acasă în fiecare seară, numai la asta mă gândeam. Au fost multe nopți în care aveam imaginea aceea în fața ochilor.

Cum se simte Lăcătuș la 60 de ani?
Deocamdată bine. Încă mă mai pot mișca destul de ok. Bine, nu cu alergarea, cu asta e mai greu.

Și cu meciul Generației de Aur ce faceți?
Păi pe 20 aprilie începem pregătirea, așa zice Gică. Dar pe 20 e ziua lui Adi Ilie, așa că poate o mai lungim (n.r. râde). Acum, sincer, nu o să se aștepte lumea să-l vadă pe Lăcătuș ăla care juca la națională sau la Steaua. Dar pentru 10-15 minute, o lună de zile de antrenamente cred că e suficient. Măcar o centrare, o pasă, s-o mai lipi și de un bătrân ca mine.

Etichete: emeric ienei , marius lacatus , lacatus steaua , lacatus 60 de ani , lacatus 60

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News