Video Exclusiv Nicoliță: ”Când eram copil, munceam la prașilă și făceam 5 antrenamente pe zi!”

• La Liga: Real Madrid - Sevilla, duminică, 17:15, DGS 1

• SuperLiga: Dinamo - Rapid, duminică, 20:00, DGS 1

Într-un interviu cu Bănel Nicoliță, cuvântul rostit cel mai des este, de departe, ”muncă”. A muncit încă de mic, atunci când, într-o familie cu șase membri, în care părinții nu aveau serviciu, fiecare trebuia să contribuie cu ceva la supraviețuire. A muncit pe la vecini în curte, pe câmp sau în livezi. A muncit la antrenamente, unde și-a dat seama că singura lui șansă de a-și schimba viața e să se pregătescă mai mult decât toți ceilalți. Iar când colegii lui se opreau, el mai alerga o tură. Și încă una. A muncit și la Steaua, acolo unde rămânea ore bune pe teren pentru a exersa centrările, procedeul care nu-i ieșea deloc în meci.

Dar de fiecare dată a făcut-o cu zâmbetul pe buze. ”Eu am râs mereu. Și cei din jur nu au știut atunci cât sufăr pe dinăuntru. Pentru că, să știi, mi-a fost foarte greu în copilărie… Am avut multe lipsuri. Dar după fiecare lovitură, m-am ridicat și am muncit și mai mult”. Așa vrea să facă și acum. La 31 de ani, după ce și-a reziliat mai devreme cu o lună contractul cu Viitorul, Nicoliță se pregătește pentru o nouă provocare: Astra și Liga Campionilor.

Digi Sport: Când și unde te vom revedea pe teren?
Bănel Nicoliță: Aștept și eu cât mai repede să semnez un nou contract. Până atunci, îmi petrec mai mult timp cu familia, cu cele două fetițe. Aștept o nouă provocare, mi-aș dori ceva în genul Astrei, sper să ajungem la un acord.

Tu cum te simți din punct de vedere fizic?
Foarte bine, nu am probleme. Și fizic, și mental. Mai am două-trei contacte cu echipe din afară, dar prima variantă va fi Astra. Încă mai pot, nu mă simt deloc bătrân.

Ai vorbit cu Șumudică?
Da, m-a sunat omul. Am vorbit că vom stabili lucrurile împreună după ce se termină campionatul. Să vadă și el cum va fi cu acea suspendare, ne vom întâlni și vom discuta concret. Mi-a zis că are nevoie de mine, că îi place de mine. Am zis ok, că mă bucură acest lucru și că nu-l voi dezamăgi, cu siguranță, dacă voi veni, pentru că știe ce pot să fac.

Ți-a zis că are nevoie de jucători cu experiență pentru preliminariile Ligii Campionilor?
Da, cu siguranță. Uitați-vă că vor să-l ia și pe Săpunaru. Fotbaliști care au jucat la un nivel cât de cât mare.

Cum crezi că vei fi privit de fanii Stelei dacă vei juca la rivala Astra?
Nu poți să zici rivala... Rivale sunt Dinamo și Rapid, așa că nu cred că vor fi probleme. Astra e o echipă care a câștigat campionatul pe merit, a muncit foarte mult, a demonstrat că și-a meritat primul loc, iar restul nu mai contează.

Când s-au bucurat pentru câștigarea titlului, jucătorii Astrei au strigat împotriva Stelei. Vei striga și tu într-o situație asemănătoare?
Cu siguranță nu voi face așa ceva niciodată. Sunt stelist și așa voi rămâne toată viața. Am trăit acolo, poate, cele mai înalte momente ale mele din carieră.

”Nu-mi doresc să mă mai întorc la Steaua. Mi-am făcut treaba acolo”

Cum crezi că te-ai înțelege cu Șumudică?
Foarte bine. Îl cunosc puțin, am vorbit de câteva ori, e un om deosebit și sper să lucrez cu dânsul.

Dar dacă ar veni o ofertă și de la Steaua? Ce ai alege?
Acum depinde... Dar până acum nu m-au căutat de la Steaua, cu siguranță nu cred că au nevoie de mine. Păi dacă ar fi avut, mă sunau de mult... Cum au făcut și cu alții.

Ești dezamăgit că nu s-a interesat deloc Steaua de tine în ultimii ani?
Nu, nu. Eu mi-am făcut treaba acolo, am stat aproape 7 ani, am dat totul pentru Steaua. Și, sincer, nu-mi doresc să mă mai întorc. Pentru că am plecat, am câștigat ce am avut de câștigat, acum îmi doresc o nouă provocare, de asta am și acceptat să merg anul trecut la Viitorul. Pentru că acolo chiar era și este un proiect frumos, am crezut că putem câștiga campionatul. Dar nu a fost să fie, am întâlnit echipe mai puternice și cu mai multă experiență, iar experiența cam face diferența în momentul ăsta în campionatul României.

Te așteptai să nu câștige Steaua campionatul?
Sincer, nu mă așteptam. Pentu că știam forța pe care o avea și jucătorii pe care i-au luat, au dat mulți bani pe ei... Dar Astra a avut un grup unit. Și un antrenor foarte bun, care a știut să-i motiveze, să-i țină tot timpul în priză, să le dea puțină libertate – lucru de care are nevoie un jucător. Și atunci, grupul a câștigat.

”Am renunțat la ultima lună de salariu la Viitorul”

Dar ce nu a mers până la urmă la Viitorul?
Nu știu. Eu chiar mi-am dorit să am un randament mult mai bun. Mi-a lipsit ceva. Nu știu ce, am stat și eu și m-am gândit... M-am întrebat și acasă de ce oare nu am mai avut evoluția pe care am avut-o în 2015. Anul acesta am jucat foarte prost, mi-am dorit să joc foarte bine, să prind și eu Euro. Pentru că lucrasem foarte bine în cantonament, am jucat și fundaș dreapta, și mijlocaș dreapta, și mijlocaș stânga, chiar nu știu ce s-a întâmplat...

Dar Hagi ți-a reproșat ceva?
Nu, nu. Am avut o discuție frumoasă cu el. Și îi mulțumesc mult pentru că a avut încredere în mine, când m-a luat după 8-9 luni în care nu jucasem și mă pregătisem singur prin parcuri. Mi-a spus că vrea să-i vadă și pe ceilalți pe care-i are sub contract și că vrea să-și facă proiectul pentru anul viitor. Și atunci am spus ok. Voi renunța, pentru că nu mai avea rost. Era clar că nu voi semna prelungirea din vară, pentru că voiam și eu altceva. Nu au fost probleme de bani, de nimic. Așa cum m-am dus și m-a primit, așa am și plecat.

Ai renunțat la bani?
Da, la ultimul salariu. Am spus că nu vreau bani pe care nu-i merit. I-am mulțumit pentru ce a făcut pentru mine și am zis că nu mai e nevoie să mă plătească pentru ultima lună, să-mi dea ce are să-mi dea și la revedere! Am fost un om sincer și corect cu cei care au fost la fel cu mine.

Hagi a spus că a fost dezamăgit de jucătorii cu experiență de la Viitorul. Te-ai simțit vizat?
Normal, toți ne-am simțit. Pentru că toți ne-am dorit să luăm campionatul, toți jucătorii cu experiență, eu, Cernat, Pecanha, am venit la Viitorul să luăm titlul. Dar nu s-a putut...

S-a spus despre Răzvan Marin, alături de care ai jucat la Viitorul, că ar putea ajunge la Steaua.
Mi-aș dori să-l urmeze pe taică-său, pentru că e un jucător valoros, care muncește mult în fiecare zi și progresează. Cu siguranță poate să joace titular la Steaua.

Ianis Hagi cum e?
Să știți că e un copil talentat. Și lucrează foarte mult. Rămâne și după antrenamente, și singur, și cu taică-său.

Are ceva din Gică Hagi?
Da, să știți că are. Calități foarte mari. Lovește la fel și cu stângul, și cu dreptul. Nici nu știi cu ce picior dă. Chiar e un copil foarte talentat.

”La Euro 2008, am fugit 14 km după Abidal”

Cât de dezamăgit ești că nu vei merge la Euro?
Normal că-mi pare rău. Dar ce pretenții să am eu să joc la Euro dacă nu am jucat la echipa mea de club? Chiar nu meritam... Am plecat și cu o lună mai devreme... Asta e, îl voi privi de la televizor și le doresc băieților să aibă rezultate mai bune decât am avut noi în 2008.

Ce-ți mai aduci aminte din acea experiență?
Știu că stăteam, așa, în cameră, înainte de Euro, de primul meci cu Franța. Stăteam și mă gândeam: ”Doamne, sunt eu aici, joc eu, Bănel!”. Adică ajunsesem foarte repede la nivelul acela, mă simțeam depășit de situație. Atunci am realizat cu adevărat că, prin muncă, poți să reușești foarte multe lucruri pe care nici nu ți le poți imagina.

Mai ții minte câți km ai alergat în acel meci?
Cred că 14 km și ceva. Am ajutat și eu echipa cum am putut. L-am avut adversar direct pe Abidal. Și trebuia să stau non-stop lângă el. Unde mergea mă duceam și eu după el.

Dar în atac nu prea ai reușit să mai ajungi...
Nu, dar nici el nu a făcut nimic în atac, așa că ne-am blocat reciproc.

Ce ți-a spus Pițurcă înainte de meci?
Mi-a zis că Abidal e un jucător foarte bun, că urcă foarte mult în banda stângă și trebuie să stau foarte aproape de el. Că, dacă-l scapi, se duce și la revedere, nu-l mai prinzi. El se întoarce și se bucură la jumătatea terenului și tu...

”Cel mai mare regret e că nu am semnat prelungirea cu Nantes”

Dacă acesta e unul dintre cele mai frumoase momente ale carierei tale, care e cea mai mare dezamăgire?
Cel mai mare regret al meu e că nu am semnat prelungirea contractului cu Nantes. Pentru că l-am avut în mână. Am avut încredere în impresarul meu și nu am vrut să semnez fără el. Le-am zis că, dacă vor s-o fac, să-l sune pe el. Nu știu ce probleme au fost, bănuiesc că de natură financiară, dar eu am fost cel care a pierdut cel mai mult. Am avut 3-4 oferte și am rămas acasă... Impresarul meu îmi spunea să stau liniștit, am stat liniștit și am rămas liniștit...

Ai mai rămas în legătură cu el după acel moment?
Am mai vorbit, așa, dar nu pot să zic eu că am fost bucuros, că ”Bravo, Traiane! (n.r. - Traian Gherghișan)”, m-ai făcut fericit, cu trei oferte m-ai lăsat acasă... Clar că am fost foarte supărat că nu am rămas în Franța încă 2-3 ani. Pentru că jucasem acolo... Dacă eram un jucător din ăla care jucam un meci și mai jucam apoi peste nu știu câți ani... Nu, eu jucam meci de meci... Și vă spun sincer. Nu am mai zis-o nimănui. Președintele de la Nantes stătea zi de zi după mine să semnez. Și eu: ”Te rog frumos, sună-l pe Traian! Nu pot să fiu pervers față de el. Îmi ceri să ascund și nu sunt așa.. Omul ăla m-a scos, m-a adus în Franța. Sună-l și semnez în secunda următoare. Doar să-mi dai pixul și o fac”.

Cât de grea a fost perioada de pauză care a urmat?
Numai eu știu cum mă duceam să mă pregătesc singur prin parc... A fost cea mai grea perioadă prin care am trecut ca fotbalist. Pentru că nu mă așteptam. Veneam după un moment bun, fusesem și în lotul naționalei pentru barajul cu Grecia și apoi să rămân acasă? Nu era păcat? Dar asta e, îmi asum că am avut pe masă acel contract cu Nantes și nu l-am semnat.

Te-ai gândit vreun moment și să renunți la fotbal în acele clipe?
Nu. Asta nu. Eu sunt un om care lupt cu orice. Chiar dacă am șanse 1 la sută, eu lupt. Știu că voi reuși. Nu există ceva mai bun decât mine. Așa gândesc. Pentru că nu credeam eu vreodată că voi ajunge să joc la Steaua. Eram copil și mă uitam prin baruri, stăteam într-un colț și mă uitam cum joacă Steaua la televizor. Știți cum eram? Eu făceam 4-5 antrenamente pe zi când aveam 14 ani. Non stop mă antrenam ca să ajung fotbalist.

Cum să faci 5 antrenamente pe zi?
Atâtea făceam. Mă duceam, veneam, iar plecam, jucam fotbal, iar mă antrenam... Nu era nicio problemă pentru mine.

”La 13 ani și 8 luni jucam titular în Divizia D. Eram coordonator, căpitan și golgheter”

Dar începuturile în fotbal ți le aduci aminte?
Prima oară m-am dus cu cizme în picioare. Și m-au pus în poartă. Antrenorul meu, Ivan Ionel, m-a lăsat o zi, două, după care: ”Bă, dă-ți cizmele alea jos!”. Și mi-a dat o pereche de teneși. ”Hai, că nu ești tu de portar...”. Iar apoi jucam la 13 ani și 8 luni titular în Divizia D. Meci de meci.

Ce post?
Mijlocaș central. Coordonator. Eram căpitan și golgheter la 14 ani. La 15 ani – la Divizia C, iar la 16 ani la Divizia B. Le-am luat ușor.

Părinții tăi cum au privit pasiunea asta a ta pentru fotbal?
Ei, săracii, voiau să merg la școală. Și să muncesc, să produc niște bani. Să-i ajut într-un fel sau altul. Că nu era ușor nici pentru ei. Eram 6 inși acasă, maică-mea fără serviciu, taică-meu fără serviciu. Fiecare munceam pe unde prindeam să aducem ceva seara acasă.

Și tu ce munceai?
Mă duceam la câmp. La prașilă. După care la fotbal, la școală... Le făceam pe toate. Munceam pe unde puteam. Îmi spunea cineva să-l ajut să facă nu știu ce în curte, mă duceam. Am muncit în livadă, la cules de cireșe, de vișine, oriunde... Mi-am dorit să câștig și eu un ban. Și la 15 ani aveam casă, apartament!

Le vei povesti aceste lucruri copiilor tăi?
Cu siguranță. Le voi spune despre viața pe care am avut-o, le voi zice că nu mi-a fost ușor. Iar acum le voi oferi tot ce e mai bun. Dacă e o jucărie acolo sus - eu nu am putut ajunge la ea, clar, că nu am avut posibilități – și copilul meu o vrea, oricât de scumpă e – dau toți banii și o iau. Nevastă-mea îmi mai spune, săraca: ”Măi, nu-i lua, că se alintă...” Nu pot să mă abțin! Eu am fost cum am fost. Nu pot să las copilul dacă îmi cere ceva... Mai vrea una, îi mai iau una. Vrea două la fel, îi iau două la fel dacă asta vrea. Pentru că eu am avut multe lipsuri și nu am putut să am ce-mi doream. Și acum, când văd o turtă dulce, mă duc să o iau, pentru că atunci era foarte scumpă și nu puteam să mă apropii de ea. Și nici mamei nu puteam să-i spun. Eu aveam o alocație pe care o lua mama, săraca. Ce să-i spun să-mi dea din alocație să iau turtă dulce? Din aia plătea ce avea de plătit pe la casă...

”La Steaua, rămâneam cu Oli și 3-4 ore după antrenament să exersez centrările”

Cu primii bani câștigați din fotbal ce ai făcut?
Eram la Divizia D atunci. Și m-a băgat ultimele 10 minute, am câștigat cu 2-1. Ne-a dat o primă mică, 1 leu, doi, atât era prima. Și vai! Ce bucurie! Am cumpărat pâine pentru casă, mi-am luat și eu ceva dulce și restul i-am dat mamei. Am zis să mai păstrez să-mi cumpăr niște teneși, erau din ăia cu crampoane, și acum mi-i mai aduc aminte, dar i-am dat ei. ”I-ai tu, mamă, că văd eu ce fac!”. Am avut o viață grea, să știi... De aia spun că-mi doresc ca, după ce mă las de fotbal, să-i ajut pe cei care trec acum prin ce am trecut eu atunci.

Cum?
Vreau să deschid o școală de fotbal și să le explic copiilor ăștia mai săraci care vor să ajungă cineva în viață că fără muncă și seriozitate nu poți să ajungi. Dacă nu muncești să faci 1.000 de antrenamente pe zi dacă e nevoie – nu ai cum. Când eram la Divizia B, erau unii mai buni decât mine la vârsta mea. Dar eu am progresat prin muncă. Ei, după antrenament, se duceau la duș. Iar eu rămâneam încă 3-4 ore pe teren. Și acolo am câștigat față de ei. Diferența acolo am făcut-o. Și la Steaua, în 2005, Oli poate să vă confirme, la fel făceam. Rămâneam după antrenamente să dau centrări. Pentru că centrările nu-mi ieșeau în meciuri. Dădeam ba în fața porții, ba în primul om. Și începusem să lucrez foarte mult după antrenamente, rămânea și Oli special cu mine, săracul... Îmi punea o poartă și mă punea să lovesc peste bară. Iar, la un moment dat, ajunsesem să dau cu atâta ușurință... Îl vedeam pe Victoraș Iacob. Unde ești? Acolo. Buf! Direct în cap. Unde e Dică? Deja aveam automatisme, nici nu mă mai uitam la Dică. Vă dați seama la ce nivel ajunsesem... Mă duceam, mă duceam și apoi direct i-o întorceam lui Dică. Poc! Sau cu Bogdan Stancu la fel... Ajunsesem să bat și cornere și lovituri libere apoi... Și erau în echipă jucători cu calități tehnice mai bune ca ale mele. Dar prin muncă am progresat... Și prin suflet. Că eu plângeam când pierdeam cu Steaua, mă duceam acasă, aruncam geanta și mă vedea nevastă-mea cum plâng...

”La prima vizită medicală la Steaua, am venit în geacă de piele, pantofi cu lac și pantaloni de stofă”

Crezi că te vor crede copiii tăi când le vei spune despre greutățile prin care ai trecut? Sau o vor lua ca pe o poveste?
Mă vor crede. Pentru că eu mai am niște poze. Cu casa aia în care stătea maică-mea, săraca. Iar după ce am ajuns la Steaua, mi-am făcut o casă. Dar pe cea veche am lasat-o trei luni ca muzeu. ”Uitați-vă, asta e diferența!”, le spuneam tuturor. Când vrei și muncești, poți să reușești în viață, indiferent ce-ți vine în cale. Dacă ești puternic, treci. Dacă nu, dacă ești slab, la revedere! Sau prima poză făcută când am venit la Steaua, la vizita medicală. Nu știu dacă ai văzut-o. Dar eu o păstrez și acum. Eram în geacă de piele, cu pantofi de lac și pantaloni de stofă.

Nu au glumit colegii pe seama ta atunci?
Vaaai! Toți erau în trening și eu eram în costum. Dar, din respect față de un om care a venit nou, nu râdea nimeni. Dar după un, doi, le-am zis eu: ”Băi, fraților, voi nu m-ați văzut cum am venit atunci?”. Îmi aduc aminte și acum. Primul îl văd pe Mirel cum vine, în trening. Mai vine unul, tot în trening. Îmi fac speranțe: ”Hai, poate o mai fi, totuși, unul mai elegant...”. Dar mai vine unul și încă unul, toți în trening... Doamneee, ce rușine mi-a fost!

Ai vrut să faci impresie...
Daaa. Am spus că vin de la țară, hai, puțină eleganță, ce naiba! (râde). Dar nu mi-e rușine de nimic! Nu mi-e rușine de ce am făcut, nu mi-e rușine de familia mea. În viață am luat lucrurile ca atare. Și pe alea bune, și pe alea mai puțin bune. Și ce s-a întâmplat pe Bernabeu – așa a vrut Dumnezeu.

Te-a marcat mult acel autogol?
Să știi că m-a marcat mult. Am avut ceva probleme atunci, dar nu să mă omor, totuși... O săptămână nu am dormit nicio noapte. Eram cu nevastă-mea și-mi spunea: ”Ce ai?”. ”Te rog frumos, lasă-mă! Fă-ți treaba ta, lasă-mă pe mine în pace!”. Tot mă gândeam. ”Mă, frate, ce am căutat eu acolo, lângă portar? Că eram mijlocaș. Ce să caut eu tocmai în zona aia? Dar dacă Dumnezeu așa a vrut, să fiu eu acolo și să i-o dau lui Cernea... Eu când m-am uitat la el și aveam mingea la picior – el era pe linia porții. Și am lăsat capul în jos și am zis să i-o dau tare, că dacă o loveam mai moale, o lua Van Nistelrooy și se ducea până în poartă. Și zic să dau tare și la revedere. Și am dat... Dar când am ridicat capul și l-am văzut pe Cernea unde se dusese... Aaai! Ce să mai fac?

”Am început ca portar fotbalul și mi se spunea Zenga”

Cine era idolul tău în copilărie?
De Lăcătuș îmi plăcea mult. Îmi scriam cu pixul numele lui pe tricou și numărul 7. Și purtam doar tricoul ăla, mă duceam cu el și la școală.

Vreo poreclă aveai?
Zenga! (râde). Păi dacă am început ca portar... Toți îmi ziceau numai așa: Zenga, Zenga, Zenga! Din bară în bară săream... Îmi și aduc aminte un moment. Bătuse unul un penalty la juniori. Am respins și m-am dus imediat în față apoi și am făcut alunecare la el. I-am băgat un mare gips...

Cu ce echipă țineai?
Cu Steaua de mic copil. Am fost în tribună la un meci la Galați în care juca Steaua. Eu jucam în Divizia C atunci. Și în minutul 89, când a dat Dănciulescu gol din foarfecă, mamăăă! Goool! Am sărit în sus de bucurie. M-am uitat apoi stânga-dreapta în tribună, toți mă priveau într-un fel... Ia-o la viteză, tată! De atunci m-am pregătit la viteză, de aia nu am probleme fizice (râde).

”Alergam fără probleme și 26 de ture de teren”

Care a fost cel mai greu moment din copilăria ta?
Că nu am avut și eu posibilitatea să-mi iau o pereche de teneși, un tricou, o minge... Să merg la un film, într-o excursie... Nu am fost în nicio excursie cu școala. Mi-a fost greu, foarte greu... Numai eu știu prin ce am trecut. Marea am văzut-o abia la 17 ani, nu e nicio rușine să spun asta acum. Am intrat în mare și nu mai ieșeam. Așa de bucuros eram, vaaai! Eram în Divizia B și am jucat un meci cu Midia Năvodari. Și ne-a spus antrenorul că, dacă batem, ne dă voie să rămânem două ore la plajă. Am câștigat cu 2-0, ne-am dus și nu mai ieșeam din apă... M-am dus singur la fotbal, singur mă duceam și la serbare și la școală. Nu mi-au venit niciodată părinții cu mine. Nu au putut, săracii... Trebuiau să se ducă la muncă. Am suferit sufletește, dar nu am arătat. Am arătat că sunt vesel, că mă bucur de fiecare clipă. Eu am râs mereu. Am fost tot timpul cu zâmbetul pe buze. Și cei din jur nu au știut atunci cum să interpreteze situația. ”Băi, are sau nu are?”. Bănuiau, totuși, că nu am, pentru că știau din ce familie vin...

Când ți-ai dat seama că ești înzestrat cu asemenea calități fizice?
Când eram copil, antrenorul meu mergea cu bicicleta, iar eu alergam pe lângă el 4 km. Apoi făceam antrenament pe nisip, după care iar 4 km în fugă până acasă.

Colegii nu erau uimiți la antrenamente sau la meciuri?
Ba da, îți dai seama... Eram ba la o poartă, ba la alta... Noi nu aveam mingi la antrenamente, așa că antrenorul ne alerga. ”Hai, tată!” Non stop. Fără minge. Aveam o amărâtă de minge doar, care se spărgea mereu. ”Băi, iar facem antrenament fără minge...”, ne luam cu mâinile de cap... Așa că făceam ture într-una, ajunsesem să fac și 26 de ture liniștit. Ceilalți mureau la a 10-a, a 15-a. ”Vomit, hai salvarea!”. Eu nu aveam nicio problemă. Venea antrenorul: ”Hai, mă, te opresc?”. ”Stai, bre, că mai fac una. Și încă una...”.

”Vreau să fac o școală de fotbal, măcar 25% din cât a reușit Gică Hagi”

Cu fetele cum erai?
Nu am fost așa... Pentru că eram rușinos. Nu eram nici un nume, eram sărac și eram și rrom. Mă priveau mai puțin plăcut. Dar când am ajuns acum, uite, se schimbă lucrurile! (râde). Glumesc. Dar după ce am ajuns la Steaua s-a simțit diferența. Și la fete, și la bani. Mi-am luat atunci ghete, tricouri, mingi, trening – că nu avusesem eu trening până atunci. Și acum nu mai am niciun tricou cu mine de la Steaua, le-am dat pe toate. Fiecare a venit și mi-a cerut: ”Poftim, ia!”. Și nu mai am niciunul. Așa sunt eu...

O bere, un pahar de vin bei?
Nu. Am avut nunta și nu am băut nici măcar un pahar de șampanie. Dar voi începe și eu ușurel. Un păhărel de vin, că ăla e sănătos.

Dar ai avut colegi care se întindeau la câte un pahar. Sau mai multe.
Am stat și eu cu ei până dimineața. Care e problema? Le-am spus că nu beau și au fost ok. Eu stăteam și făceam caterincă și râdeau toți, până dimineața.

Ce vei face după ce termini cariera de fotbalist?
Nu vreau antrenor. O să fac o școală de fotbal, așa cum am zis mai devreme. Gică Hagi e un model pentru mine. Mi-a plăcut foarte mult cum gândește, cum și-a făcut Academia. Nu pot eu să fac la nivelul lui, e clar asta, dar un 25 la sută acolo din ce a făcut dânsul aș fi mulțumit.

”Aubameyang parcă plutea când alerga, avea o viteză incredibilă”

În Franța cum te-ai simțit?
Minunat. Respectat și apreciat. Atât timp cât am dat totul pe teren, ei au văzut un om ok, care a venit să joace, nu m-au privit ca pe un rrom. Iar atunci când am ajuns eu în Franța, rromii erau trimiși în România. Așa că putea fi o problemă.... Dar au văzut că există și oameni care vin să muncească corect.

Ai avut vreodată de suferit din cauza rasismului?
Nu, niciodată. Nici cea mai mică problemă.

Campionatul Franței cum ți s-a părut față de cel românesc?
Diferență mare de tot... Campionat puternic, se juca într-o viteză și o forță incredibile. Când am ajuns acolo, eram slăbănog. Și m-am dus la sală după ce i-am văzut pe Zouma, pe Gradel...

Ai jucat și alături de Aubameyang.
El nu avea forță așa mare, dar viteza era fabuloasă. Cât de ușor putea să alerge băiatul ăla... Orice minge lungă era – el o prindea. Noi jucam pentru el, pentru viteza lui. Incredibil ce jucător.

Aveai curaj să te întreci cu el la viteză la antrenamente?
Nu, era peste toți. Nici nu puteam să-l ating, la ce viteză avea, parcă plutea...

Zouma cum era?
Păi primele lui goluri le-a dat din pasele mele. Mă lua în brațe după ce înscria: ”Până să vii tu, nu am dat niciun gol”, îmi spunea. Iar din punct de vedere fizic era un monstru de om. Unu contra unu te mânca, pur și simplu. Când îl vedeai, te duceai în altă parte, nu aveai curaj să te pui cu el.

Etichete: banel nicolita , banel nicolita interviuri si reportaje , nicolita astra , interviu nicolita

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News