Robert Moldoveanu, puștiul de 16 ani al lui Dinamo, operat a doua oară la ligamente: "Credeam că totul e gata"

• SuperLiga: Botoșani - Poli Iași, luni, 17:30, DGS 1

• SuperLiga: UTA Arad - Univ. Craiova, luni, 20:30, DGS 1

Robert Moldoveanu este, la 16 ani, cel mai tânăr fotbalist care a jucat în acest sezon din Liga 1. Până la această vârstă, însă, a suferit accidentări pe care alții nu le-au avut în toată cariera. Prima oară, acum doi ani, ruptură a ligamentelor încrucișate și ruptură de menisc la piciorul stâng. Acum, în chiar primul meci din cantonamentul de iarnă al lui Dinamo, o altă ruptură a ligamentelor, de data aceasta la piciorul drept.

Pentru a rezista psihic în această perioadă de șase luni în care va trebui să stea deoparte de gazon, atacantul ”câinilor” și al naționalei de juniori și-a tapetat camera cu mesaje de încurajare, pe care le citește în fiecare dimineață.

Robert Moldoveanu s-a operat la ambii genunchi, la ligamentele încrucişate

Se spune că cel mai greu lucru din lume e mersul spre iad. Dar pentru Robert a fost și mai mult. S-a întors a doua oară pe acel drum, călcând pe aceleași urme băltite cu chin. Și la fiecare pas recunoștea căldura înțepătoare a unei dureri pe care o dorise pierdută pentru totdeauna.

În astfel de momente de derută și întrebări, în care vrei să găsești explicații acolo unde nu sunt și cazi într-o prăpastie a gândurilor negre, încerci să găsești un fir de motivație de care să te agăți urcând spre suprafață. Firul lui Robert a fost reprezentat de unele comentarii negative izolate, cum că nu va mai putea reveni niciodată în fotbalul mare, dar insignifiante în marea de încurajări care l-a inundat ulterior. Ultimele au fost ignorate, primele asimilate și digerate până în ultima celulă de emoție pe care o poate avea un puști de 16 ani.

În interviul care urmează, Robert vorbește despre cum își extrage din aceste lucruri imaginare ambiția de a reveni încă o dată, despre frumoasa sa relație cu Dănciulescu, despre cum a jucat la națională și fundaș central, și atacant, despre cum a marcat cinci goluri din foarfecă și despre visul său cel mai mare, visul unui tânăr dinamovist imobilizat în pat: să dea cât mai multe goluri pe noul stadion care se va construi în ”Ștefan cel Mare”.

Digi Sport: Cum ești acum, Robert?
Robert Moldoveanu: A fost mai greu decât mă așteptam, dar acum sunt bine. Operația a reușit, a durat patru ore, acum urmează recuperarea. Voi face o parte în Turcia, unde mă voi duce acum, pe 18, la un control, iar apoi în România.

Nu ești la prima operație...
Din păcate, nu... Când aveam 14 ani, am avut ligamentele încrucișate rupte și meniscul rupt. Vă dați seama că nu e ușor pentru mine... La 16 ani să trec deja a doua oară prin așa ceva... Mă simt așa, nu știu cum să zic, de parcă toate mi se întâmplă numai mie. Am fost demoralizat rău de tot, noroc că familia mea a fost aproape și m-a încurajat.

Ai avut momente în care ai crezut că nu mai poți să continui? Că ți s-ar putea termina cariera înainte de a începe?
Da, după prima operație, cea de la celălalt picior. La șase luni după ce mă refăcusem, mi s-a rupt iar meniscul. Și a trebuit să mă opereze din nou... Atunci am simțit că s-a terminat fotbalul pentru mine. Stăteam noaptea și mă gândeam așa, ce fac dacă nu ajung fotbalist? Atunci m-am motivat și am zis să lupt, pentru că nu am încotro. Că fără fotbal nu pot să trăiesc, doar asta am în cap. Și, în afară de fotbal nu știu să fac nimic altceva. Nu am cum să ajung eu matematician...

Ai avut momente în care ai încercat să găsești explicații pentru ce ai pățit?
Da, m-am gândit... Dar nu am găsit niciun răspuns de ce mi se întâmplă mie toate... E ghinion. Dar nu știu de ce...

Acum, ce ai avut concret?
Ligamentul colateral rupt, ligamentul din spate încrucișat rupt și ligamentul încrucișat din față întins la maximum.

Se putea ceva mai rău?
Nu se putea...

Mai ai și acum faza accidentării în cap?
Da. Îmi aduc aminte cum am primit mingea, adversarul m-a împins și, în alergare, când am căzut, mi-a prins piciorul între picioarele lui și mi l-a dat peste cap. Și atunci am simțit că s-a rupt. A troznit tot. Asta a fost în primul meci de pregătire din Cipru. Cu chinezii. Aici mi-a rupt piciorul un chinez (arată spre piciorul drept), aici un italian (arată spre stângul).

Ai simțit imediat că e ceva grav?
Da, chiar am țipat la doctor: de ce mi se întâmplă numai mie asta? Am simțit o durere mare, am început să plâng instant. Am țipat, am urlat de durere. Numai când mă gândeam cât va trebui să muncesc ca să o iau de la capăt...

Cum ai fost în această perioadă?
Am plâns foarte mult. Mai ales după ce m-am lovit. Când am simțit pe pielea mea exact ce am, am plâns mult de tot. Nu putea nimeni să mă controleze. Toți colegii încercau să mă motiveze, că într-o săptămână revin, dar eu știam ce am...

Cum ți-ai găsit puterea să reziști, să o iei de la capăt?
Mi-am umplut camera cu mesaje motivaționale pe care le-am scris împreună cu mama. Eram cu moralul scăzut și aceste texte m-au motivat. Le citesc în fiecare zi când mă trezesc și-mi dau seama că nu trebuie să renunț niciodată la visul meu, să nu renunț la fotbal. Și acum, când o să revin, o să o fac în forță, și mai bun decât eram înainte.

Care e citatul de care te simți cel mai apropiat?
”Campionii se nasc din suferință”. Asta mi se potrivește cel mai bine. Am și tricoul cu care m-am accidentat în Cipru. L-am păstrat, nici nu l-am spălat. Îmi dă o motivație să mă lupt și mai mult. Îl țin aici, deasupra patului, să-mi aduc aminte când o să mă fac mai mare prin ce rele am trecut.

Observ că ai și două tricouri speciale aici.
Da, ambele înseamnă foarte mult pentru mine (unul pe care scrie La mulți ani, tată!, pe altul: La mulți ani, mamă!). Primul, revenisem după 6 luni, era după prima accidentare. Era ziua tatălui meu și aveam un meci la juniori, dar nu aveam încă voie să joc. Am rugat-o pe doamna recuperatoare să mă lase măcar 5 minute. Am intrat, iar la prima fază am dat gol. Mi-am dat tricoul jos, l-am arătat spre tribună, unde era tata, iar apoi am cerut imediat schimbare. Al doilea, tot după o accidentare. La fel, era ziua mamei, iar la 5 minute după ce am intrat am marcat. Acestea sunt cele mai frumoase amintiri din viața mea, când i-am făcut fericiți pe mama și tata.

Când e estimat că vei reveni la antrenamente?
Peste 6 luni sunt pe teren. Sută la sută în formă.

Cine a fost cel mai aproape de tine în perioada asta?
Tata a fost cu mine în Turcia când m-am operat, iar mama a venit după două zile și ea. Apoi, cei din club m-au sunat mereu, Filip mi-a dat mesaj, Gavrilă a venit chiar la mine acasă. Dar, în mod special, Danciu. Cu el am o relație mai apropiată. El m-a încurajat permanent, mi-a dat sfaturi, mi-a zis că o să trec și peste asta. Că sunt puternic și o să le arăt eu lor.

Care lor?
Cei care mă vorbesc de rău.

Păi cine poate vorbi de rău de tine, un copil de 16 ani?
Fanii care spun că nu o să-mi revin, că sunt prea tânăr și trag tare să le demonstrez că sunt puternic. Am citit multe comentarii pe facebook care spuneau că nu o să-mi revin. Și trag tare ca să le demonstrez lor că sunt puternic.

Realizezi, totuși, că acestea sunt doar niște excepții și că majoritatea spre unanimitate te susține, de fapt, și-și dorește să te refaci cât mai bine și cât mai repede? Și că te ajuți de acele răutăți izolate doar pentru a te motiva suplimentar?
Să știți că, totuși, cel mai mult asta m-a motivat. Când citeam că spun unii că nu o să mai revin niciodată. Și mi-am spus că nu am încotro, trebuie să le demonstrez lor că o să mă întorc și că sunt puternic.

Spune-ne un lucru care te-a impresionat în perioada asta.
Faptul că m-a sunat domnul Negoiță. Nu mă așteptam. Am fost foarte fericit că a făcut-o, m-a încurajat, mi-a zis că o să fie bine.

Știu că ai avut o evoluție interesantă ca fotbalist. La un moment dat, ai jucat și fundaș central.
Da. Acum doi ani, la juniori, am fost folosit stoper. Și din această poziție am ajuns la lotul național (râde). Am avut două meciuri cu Italia atunci, îmi aduc aminte. În primul am jucat fundaș central, iar în al doilea m-a băgat atacant. Și am dat două goluri cu Italia. În acel meci m-am accidentat prima oară...

Unde te simți cel mai bine?
Atacant. Iubesc golul...

Ai vreo poreclă?
Da, Balon (râde). Am și un tricou făcut de prieteni pe care scrie asta în loc de numele meu. Eram mic de statură când eram mic și grăsuț. Așa a apărut porecla asta...

Cine era idolul tău?
Danciu. Mi-a plăcut foarte mult, a dat foarte multe goluri și avea o ambiție deosebită. Îmi plăcea stilul lui de joc. Și acum mă ajută mult. La antrenamente vorbea mereu cu mine, îmi zicea unde să mă duc, cum să mă demarc. Și acum are grijă de mine, m-a sunat să mă întrebe dacă vreau să merg la meciul cu Botoșani, o să mă duc.

Cu fetele cum stai?
Bine (râde). Danciu mă sfătuiește și la acest capitol (râde). Să am mare grijă cu fetele, îmi spune, că o să am timp de ele când o să fiu mare. Dar eu sunt liniștit. Am o iubită de un an și ceva. Iar în club nu am mers niciodată.

Știu că Danciu era ”obsedat” cu abdomenele. Te pune și pe tine să faci?
Daaa (râde). Păi mereu când vine la teren: Faci abdomene? Când ajung la sală: Faci abdomene? Acum se tot ține de capul meu să fac cât mai multe exerciții pentru genunchi.

Care crezi tu că sunt calitățile tale principale?
Păi forța, tehnica și viteza. Trebuie să mai lucrez la reacție și la șut.

Dar care e reproșul pe care ți-l fac cel mai des antrenorii?
Să nu mai fiu egoist în fața porții, vreau să dau mereu goluri...

Acum ce atacant preferat ai?
Luis Suarez și Benzema.

Am văzut că ai câteva goluri înscrise din foarfecă.
Da, la națională am două și mai am altele trei la Dinamo. Mereu când ajung în careu și vine mingea sus mă gândesc doar să fac foarfecă, pentru că asta știu cel mai bine. Când eram mic, făceam antrenamente pe zăpadă și-mi plăcea mult să mă arunc pe spate. Și de atunci am prins execuțiile astea. De altfel, toți colegii glumesc pe seama asta, îmi spun că primul meu gol în Liga 1 va fi din foarfecă.

Ești dinamovist sută la sută?
Da, clar. De mic mergeam în galerie să susțin echipa, cântam... Nu m-aș vedea la altă echipă din România, la Steaua în niciun caz, niciodată. Sper să-mi termin cariera la Dinamo, să devin și eu o legendă ca Danciu.

Cu cine te înțelegi cel mai bine la echipă?
Cu Steliano Filip, cu Bizonul... Sunt prieten bun cu Gnohere. Mereu mă joc cu el și cu Marcel (Esombe) la antrenamente.

Pe ce loc termină Dinamo?
Simt că vom termina pe primul loc anul acesta.

Care e cel mai mare vis al tău în fotbal?
Să ajung fotbalist la o echipă mare și să marchez cât mai multe goluri pe noul stadion al lui Dinamo. Și-mi doresc mult ca fanii să mă cunoască mai mult, să le demonstrez și lor că sunt un jucător bun.

Etichete: robert moldoveanu , ligamente incrucisate , accdentare robert moldoveanu

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News