În Ligue 1, imperiile contraatacă! Cronica unei rivalităţi anunţate

Prezenţa lui Nice şi Monaco alături de PSG pe podium nu e chiar întâmplătoare. Cele trei cluburi au ajuns la finalul unui ciclu început în 2011, an ce a însemnat poate cea mai importantă bornă din fotbalul modern francez. A fost anul în care Parisul şi-a vândut scump pielea investitorilor arabi. Principatul de Monaco a ripostat cu o alianţă cu un miliardar rus, iar Coasta de Azur a decis să investească mai mult şi mai bine, la nivel de fotbal. S-a încercat şi s-a reuşit, în 5 ani, creearea unui produs de succes, viabil şi vandabil. O rivalitate şi pe plan financiar între cele mai bogate şi atractive zone din Franţa care a dus la investiţii colosale dar şi la anumite semne de întrebare. Cert este că fotbalul francez nu va mai fi niciodată la fel, dar are toate şansele să fie mai bun decât până acum. PSG, Monaco şi Nice ajung trei reţete de succes, din motive total diferite, dar foarte bine gândite.

PSG şi mitul megaechipei

La începutul anilor 90, PSG era în pragul falimentului după ce inclusiv primarul Parisului se spăla pe mâini de o datorie de 50 de milioane de franci a clubului. Ca şi în cazul altor branduri din Franţa, postul de televiziune Canal + a salvat Ligue 1, dar cu interes special la echipa Parisului, care a devenit, peste noapte, cea mai bogată echipă din Franţa. Trustul media a preluat treptat clubul dar n-a urmat revirimentul, ci doar un munte de datorii în plus. Canal + se zbătea să umfle cu pompa un fotbal care nu producea îndeajuns de mulţi bani. Asta până în 2011. PSG a fost cedată grupului Qatar Sports Investment. Investiţie sigură, "robinet" infinit de bani, reţeta brutală dar infailibilă a succesului.

A urmat o dominaţie aşteptată. Echipa capitalei nu numai că devenise "problema" altora, dar oferea ceea ce nu oferise vreodată fotbalul francez: mitul echipei atotputernice. Echipă ce are ca ţel suprem Liga Campionilor şi doar de bifat titluri. PSG nu mai era a francezilor, dar compromisul trebuia făcut. Din exportatoare de încredere a fotbaliştilor de reală calitate şi potenţial, Ligue 1 devenise importatoare de superstaruri pentru prima dată în istorie. Chiar dacă e la un nou început, cu Unay Emery şi fără Zlatan Ibrahimovic, echipa Parisului emană forţă şi e un adversar căruia nu-i poţi face nimic când are o zi bună.

Nice s-a reconstruit, apoi s-a vândut

Cu ambiţia oricărui oraş care vrea să rivalizeze cu capitala, Nice nu putea sta cu mâinile în sân la ceea ce se pregătea la Paris, dar nici nu putea arunca ban icu nemiluita. În acelaşi an, 2011, primăria, care a putut profita şi de campionatul european, anunţa demerarea construcţiei unui nou stadion de peste 35.000 de locuri, dar nu vindea echipa.

Pe lângă o nouă arenă, noul proiect prevedea investiţii în mai multe sectoare: academie, scouting, marketing dar şi în aducerea oamenilor la stadion. Pe scurt, creearea unui club competitiv cu valori franceze: „Creştem şi apoi vindem!” Astfel, a început să crească şi să se cedeze treptat acţiunile la club. Anul acesta, Nice joacă un fotbal frumos, eficient, e candidată la titlu şi preluată, în proporţie de 80% de un consorţiu chinez. În primul sezon din istorie în grupele unei competiţii europene, Coasta de Azur poate visa, cu argumente, la anii 50, când echipa a luat toate cele patru titluri din palmares. Cu o filisofie frumoasă, menită să atragă și priviri, Nice a crescut încet, sigur şi calculat şi dă semne că viitorul poate arăta chiar şi mai bine.

Monaco a început ca PSG, dar a continuat ca Nice

În acelaşi val al inflaţiei fotbalului francez şi în acelaşi an 2011, AS Monaco era pe ultimul loc în liga secundă. Ca şi în capitală, conducerea clubului nu numai că a scăpat de o bătaie de cap, dar proiectul a funcţionat aproape peste noapte: În 2013, cu Ranieri, Monaco promova în Ligue 1 la pas. La începutul sezonului 2013-2014, noul proprietar, Rybolovlev a cheltuit din fonduri proprii, peste 170 de milioane de euro şi deja începea să semene izbitor de mult cu ce se întâmpla la Paris. Monaco a terminat pe 2 primul sezon de la revenire. Spre deosebire de PSG însă, s-a reorientat după ce a pierdut titlul în faţa parizienilor. Supărat şi că nu primeşte paşaport monegasc, Rybolovlev a anunţat că nu mai investeşte nebuneşte. Dar clubul nu a fost lăsat din mână, ci transformat, după o reţetă care seamană mult cu cea de la Nice: a început să se bazeze pe scouting, academie, achiziţii de jucători tineri şi un antrenor despre care nu ştia nimeni mai nimic, dar "diabolic" de bun, Leonardo Jardim.

Până la începutul acestei stagiuni, în timp ce echipa încă se mai baza pe ce mai rămăsese din colecţia de superstaruri, au fost aduşi, pe rând, an de an, tineri. După ce s-a despărţit, de-a lungul timpului, de vedetele aduse în "nebunia" din 2013 pentru a mai recupera din risipă, echipa foloseşte acum un sistem de rotaţie dus la perfecţiune de Jardim, care nu foloseşte un sistem de joc inovativ, ci foarte bine pe toate. Este cea mai diversificată şi imprevizibilă echipă din Ligue 1. Fiecare adversar, fără excepţie, este surprins, pentru că portughezul nu are un stil, ci mai multe şi se adaptează la adversar, condiţii şi situaţii. Monaco are o bază deja de 30-40 de jucători, de la academie sau împrumutaţi, care pot pătrunde, la nevoie, în prima echipă. Reţeta e completă, iar Monaco se poate afla aproape de vârful unui ciclu de succes.

Grație acestor trei compromisuri făcute în 2011 în lanț, cu capital din Qatar, Rusia şi China, fotbalul francez a intrat într-o nouă eră. Franţa a cedat puţin din identitatea sa fotbalistică, dar a vândut-o pe un preţ foarte bun. În hexagon, în spatele fiecărei povești de succes, există o explicație complexă și un plan pe termen mediu și lung, bine pus la punct, cu patroni străini, care înțeleg însă rolul managementului francez. Dacă acest fenomen se va extinde, cum se întâmplă la Marseille, de exemplu, în viitorul apropiat avem șanse mari să fim contemporani cu cele mai bune sezoane din Ligue 1.