Cinci lucruri pe care Italia le face diferit şi bine

Subestimată ca aproape întotdeauna şi aproape nebăgată în seamă la acest Euro, din cauza lotului de valoare îndoielnică, Italia a atras din nou privirile asupra sa după victoria incontestabilă împotriva Spaniei. Toate naţionalele cu pretenţii de la acest Euro au identităţi diferite, dar parcă squadra azzura e cea mai "altfel" dintre toate. Nu degeaba, înainte de orice Mondial sau European, se enumeră favoritele, apoi se concluzionează la unison, printre cunoscătorii de fotbal: "...dar Italia e Italia". Cum e, de fapt, Italia? O naţională care se distinge clar de celelalte la câteva aspecte.

1. Italia nu e defensivă. E doar compactă şi foarte bine organizată

E o diferenţă uriaşă între percepţia generală şi total învechită de catenaccio şi ceea ce arată şi îşi propune Italia, cel puţin în ultimii patru ani, de la ultimul Euro. E o caracterizare nedreaptă. E un stil de joc greu de înţeles şi, astfel, e comod, dar şi amatoricesc să spui că Italia se apără. Sigur, din raţiuni tactice, squadra azzura poate avea momente de blocare şi aşteptare a adversarului. Niciodată fotbalul italian nu va renunţa la cea mai mare calitate a sa - defensiva. Însă, tocmai pe această apărare de oţel se construieşte restul. Se continuă după recuperare. Italia stă jos, într-adevăr, şi nu vrea posesie inutilă şi epuizantă. Ba chiar îi convin adversarii care îşi doresc să-şi impună jocul. Orice minge recuperată se transformă, însă, imediat în pase lungi, verticale, de cele mai multe ori, precise, pe spaţii. Defensiva îţi dă senzaţia că e doar capcana în care e atras şi chiar ademenit cel care îndrăzneşte. Italia nu pasează mult, dar o face cu rost şi mult mai elaborat decât pare. Cu cât adversarul împinge mai mult jocul spre careul ei, cu atât e mai vulnerabil, pentru că Italia se apără bine, dar reacţionează şi mai bine.

2. Apărarea cu trei centrali, castelul de necucerit

Italia are, incontestabil, cea mai bună, solidă, armonioasă şi omogenă defensivă din lume în acest moment, la nivel de echipe naţionale. Totul pleacă de la această premiză. Italia nu şi-a pierdut niciodată această reputaţie, dar parcă pentru prima dată de la Nesta-Cannavaro încoace, squadra azzura are adevărate stânci în apărare. La 35 de ani, Barzagli este impecabil fizic şi are intrevenţii uluitor de sigure şi elegante. Odată cu acest turneu european, Bonucci escaladează rapid clasamentul celor mai buni fundaşi centrali din lume şi ajunge foarte aproape de prima poziţie. Chiellini este genul de om pe care l-ai scoate de pe teren în caz de război şi l-ai arunca, fără grijă, în prima linie. Intimidant, puternic, Chiellini nu se menajează absolut deloc, ceea ce duce la o teamă accentuată şi justificată a adversarului în duelurile directe. Are avantajul piciorul stâng şi al faptului că ştie să joace şi lateral. Cei trei centrali, alături de Buffon, au o simbioză perfectă: au jucat împreună aproape 100 de meciuri la club şi naţională, în ultimii 5-6 ani. Majoritatea, tot cu Conte pe bancă. Cei patru se înţeleg perfect, iar acest lucru duce la o apărare înzestrată cu multe calităţi. Barzagli, Bonnuci şi Chiellini se completează, se corectează, se dublează, pasează şi comunică ideal, iar principala punte de legătură este chiar personalitatea, dar şi priceperea de a dirija a lui Buffon, care nu m-ar mira să ajungă un mare antrenor pe viitor. Un avantaj deloc de neglijat este şi la fazele fixe, pe principiul: trei fundaşi centrali sunt mai buni decât doi. Şi în atac, şi în apărare.

3. Principalul pasator e fundaş central

Italia şi-a pierdut poate cel mai bun pasator din istorie. Acest Euro este primul turneu fără Pirlo, însă ceea ce a făcut Conte se numeşte pionierat. Cred că niciodată în istoria fotbalului nu a existat un playmaker în centrul defensivei, aşa cum are squadra azzura. Surprinzător, Conte i-a atribuit rolul de pasator principal lui Bonucci, care şi-a depăşit cu mult condiţia. De multe ori, în timpul jocului, parcă toate piesele se mişcă în jurul său, pentru a-i asigura confortul şi condiţiile unei pase precise. Un risc foarte mare asumat de toţi, dar o carte, până acum, câştigătoare. Cifrele lui Bonucci pe construcţie sunt impresionante. Fundaşul lui Juventus se transformă instantaneu în mijlocaş, după ce se recuperează mingea. În plus, pentru adversar, este incomod să încerci să tai construcţia Italiei, pentru că e necesar un pressing uriaş, riscant, până la fundaşii adverşi. Acolo, Bonucci e "blindat" de protecţie, mai ales din partea lui De Rossi, care stă jos şi intră în fiecare gaură lăsată de oricare dintre fundaşi. E principalul "bodyguard" pe fază defensivă, iar Antonio Conte nu se sfieşte să folosească un jucător world class pe postul pe cale de dispariţie, dar foarte util acum Italiei, de închizător, acolo unde are şi o dublură perfectă: Thiago Motta.

4. Italia nu mai are atacanţi şi a pierdut două piese grele. Conte nu le-a înlocuit, ci a schimbat totul

Ca şi cum nu ar fi fost de ajuns absenţa lui Pirlo, Italia a primit poate cea mai grea lovitură dintre toate naţionalele de la acest Euro. Verratti şi Marchisio s-au accidentat cu puţin înainte de turneul final. Fără atacanţi de clasă, fără mijlocaşi cu renume să intre în loc, Conte a improvizat. Şi a făcut-o excepţional, cu doi jucători mediocri, Giaccherini şi Eder, oamenii care au alergat cel mai mult dintre toţi cei prezenţi în Franţa, tocmai pentru a mări suprafaţa în care coechipierii din defensivă să trimită pasele. Sunt jucătorii de sacrificiu, de travaliu în slujba echipei, de cantitate. Cu cât ei aleargă mai mult, cu atât calitatea oferită de ceilalţi creşte. E un contrabalans ideal pentru o echipă extrem de compactă. În timp ce celelalte echipe mari nu concep să nu-şi impună jocul, Italia nu se sfieşte să se adapteze, de fiecare dată, în funcţie de stilul celuilalt. Speculează, ca nimeni altcineva, orice slăbiciune.

5. Jucătorii din benzi - tranziţie rapidă

Italia nu pierde timp prea mult cu pasele. Decât trei pase scurte, mai bine una lungă. Când adversarul încearcă să desfacă apărarea italienilor prin pase în lateral, Barzagli sau Chiellini urmăresc omul care se pregăteşte să intre în careu sau să centreze, dar locul lor e luat imediat în centrul defensivei de De Rossi. Practic, fiecare mişcare a unui fundaş e completată automat cu mişcările celorlalţi, cu un efect de domino, astfel încât rămâne o defensivă asigurată de patru oameni. În acelaşi timp, oamenii din flancuri (De Sciglio, Candreva, Florenzi sau Candreva), deşi funcţionează de multe ori ca fundaşi pe fază defensivă prelungită, se retrag mai greu, intenţionat. Dacă Italia recuperează repede, ei devin ţintele preferate pentru contraatacuri rapide, în spatele fundaşilor de bandă adverşi. E o situaţie pe care acest sistem italienesc o permite din plin.

Lăsând deoparte stereotipul cu pârjolitul pământului şi otrăvirea fântânilor, italienii inventează şi reinventează, inovează şi perfecţionează cu precizie de chirurg, indiferent de situaţie şi de jucătorii pe care îi au la dispoziţie. Cu Germania, Conte va trebuie să inventeze din nou: îi lipsesc De Rossi, Thiago Motta şi Candreva. Niciodată principala favorită, dar mereu surprinzătoare, Italia nu e încurcată de acest statut de outsideră, atunci când joacă împotriva unor adversari titraţi, ci dimpotrivă. Tocmai din acest statut, nemeritat, vine o forţă mentală uriaşă, o determinare exemplară şi o disciplină de fier. Fotbalul se joacă, până la urmă, cu inima, iar italienii pun şi inimă dar şi multă minte în ceea ce fac. La acest Euro cel puţin, Italia e o partitură complexă, armonioasă, greu de înţeles dar debordant de eficientă. Fotbalul s-a jucat, se joacă şi se va juca întotdeauna altfel în Italia, pentru că, nu-i aşa?..."Italia e Italia!".