Un pariu riscant

Allegri a plecat. În sfârşit, spun mulţi dintre suporterii rossonerilor. Cel mai prost sezon din era Berlusconi l-a transformat pe Max în principalul vinovat de situaţia groaznică a Milanului. Dar este, într-adevar, aşa? Are şi el o parte din vină, desigur, însă nu cea mai mare. Vina lui este că, dintr-un soi de loialitate greu de înţeles, s-a încăpăţânat să rămână la Milan. Putea pleca la Roma, vara trecută, şi n-ar fi avut atâtea bătăi de cap. A ales să rămână, deşi ştia ce-l aşteaptă. Faptul că a reuşit să prindă un loc de Champions League l-a făcut să creadă că va reuşi din nou. Nimic mai fals!

Stagiunea trecută a fost o excepţie. După startul prost, rossonerii au recuperat fantastic, ajutaţi şi de arbitraje binevoitoare, în destule momente, şi i-au luat faţa Fiorentinei la ultima acţiune a campionatului.

Paradoxal, golul lui Mexes cu Siena n-a rezolvat nimic, ba, mai mult, a adâncit criza „Diavolului”. A creat falsa impresie că merge şi aşa. Allegri a căzut in plasă. A judecat cu sufletul, nu cu mintea, şi a ajuns în situaţia de a fi demis după ruşinea cu Sassuolo. A plecat cu eticheta unui antrenor care a transformat-o pe Milan din candidată la Champions League, într-o echipă care încheie prima parte a sezonului mai aproape de retrogradare decât de Europa.

Lucrurile nu stau, însă, tocmai aşa. Nu degeaba a câştigat „Panchina d’oro”, în 2009, un trofeu pe care l-au obţinut, de-a lungul timpului, nume mari ca Lippi, Capello, Ancelotti, Mancini, Prandelli, Spaletti sau, mai târziu, Mourinho, Guidolin si Conte. Din postura de antrenor al lui Cagliari, nu al vreunui nume mare din Serie A. Şi nu degeaba l-a adus Berlusconi. Pe care Allegri l-a făcut campion, pentru prima dată din 2004, încă din primul sezon. Atunci când avea un lot competitiv.

Un titlu, o Supercupa, încă din primul an şi un scudetto pierdut la mustaţă, în cel de-al doilea. După care a venit potopul. Şi-au făcut bagajele Ibrahimovic, Thiago Silva şi Pirlo. S-au retras sau au fost împinşi spre alte zări Inzaghi, Gattuso, Nesta sau Seedorf. Astfel că, revin, locul 3 din stagiunea precedentă este o performanţă. Ceea ce s-a întâmplat anul acesta este, de fapt, ceea ce trebuia să se întâmple. Allegri a plătit şi pentru că, în anumite momente, nu a ştiut să reacţioneze. Schimbările sale veneau, aproape mereu, după minutul 65. Alegerile sale nu au fost întotdeauna cele mai bune. Drept dovadă, titularizarea lui Nocerino la Reggio Emilia, după un meci slab cu Atalanta. Sau utilizarea aproape obsesivă a lui Zapata, un fundaş ce nu şi-a găsit locul la Udinese, o altă decepţie a acestui sezon. Sau plimbarea lui Emanuelson de la fundaş stânga, la mijlocaş, apoi trequartista, până la Fulham şi înapoi la postul pentru care a fost adus, cel de fundaş stânga. Şi ar mai fi câteva.

Ce se schimbă, însă, acum? În afară de antrenor, nu mare lucru. A venit Seedorf, cel care nu plecase tocmai de buna voie, în urma cu un an şi jumătate. Un pariu riscant, dat fiind că olandezul abia şi-a încheiat cariera de jucător, în urmă cu câteva zile, forţat de propunerea lui Berlusconi. Seedorf, un fotbalist foarte cerebral, a ales şi el cu inima. Licenţa ce-i va permite, oficial, să fie considerat antrenorul Milanului va veni prin aprilie, în ciuda cursului intensiv la care a participat. Relaţia cu tifosii rossoneri nu este dintre cele mai bune. Olandezul a fost deseori huiduit de fani în ultimul an de contract cu Milan. În plus, anul trecut, când Allegri nu se hotărâse dacă rămâne sau pleacă şi a apărut varianta Seedorf, ultrasii au afişat, în Via Turati, un banner uriaş, pe care scria “Seedorf, no grazie”.

Tocmai pentru că relaţia cu olandezul nu era cea potrivită. Mai mult, atunci, ca şi acum, Seedorf era considerat o soluţie de avarie. Un nume la îndemână. Un transfer “a parametro zero”. Lucru pe care fanii Milanului, obişnuiţi de-a lungul timpului cu nume răsunătoare şi sume mari pe piaţa transferurilor, nu-l mai înghit. S-au săturat de jucători aduşi gratis şi promisiuni neonorate. Există, totuşi, un lucru bun în toată această nebunie. Faptul că Seedorf a fost adus acum. Sezonul este compromis. La 20 de puncte de locul 3 şi la 10 de poziţia a 5-a, doar câştigarea Cupei Italiei o mai poate duce pe Milan în Europa, sezonul următor. Pentru ca triumful în Liga Campionilor este, cel mult, un subiect de glume amare, deşi, în urmă cu o săptămână, Allegri se mândrea cu faptul că rossonerii sunt singurii reprezentanţi ai Italiei în optimile competiţiei. Revenind la Seedorf, aducerea lui, acum, la Milan reprezintă timp câştigat. Până în vară, olandezul are timp să se acomodeze cu noul rol. Să-şi cunoască jucătorii şi să încerce să creioneze o echipă. Şi, de ce nu, o strategie de transferuri. Pentru că aceasta este marea provocare pentru Seedorf. Să lucreze cu Berlusconi şi Galliani, în cel mai prost moment al clubului. Apropiaţii şi colaboratorii lui Seedorf spun că fotbalul a pierdut un mare jucător, dar a câştigat un mare antrenor. Deocamdată, numirea lui Seedorf la Milan, rămâne, vorba lui Marco van Basten, un pariu riscant.