Moartea unui Preşedinte

Vestea morţii lui Riccardo Garrone a şocat lumea fotbalului italian. Deşi era chinuit de o tumoră la ficat de ceva vreme, omul numarul 1 de la Sampdoria nu trăda nicio suferinţă. Ar fi împlinit 77 de ani, pe 23 ianuarie, însă nu a mai apucat să se întâlnească pentru ultima dată cu bunul său prieten, Aldo Spinelli. Aveau deja masa rezervată, la „Ristorante Europa”, localul amicului Franco Ardoino.

Un întreg oraş a venit să asiste la funeraliile lui Duccio, aşa cum era cunoscut de prieteni. Dincolo de activitatea fotbalistică, Garrone a însemnat pentru capitala Liguriei mai mult decât generaţii întregi de politicieni.

A contribuit cu nu mai putin de 11,4 miliarde de lire, aproximativ 6 milioane de euro, la reconstrucţia teatrului Carlo Felice. După raidurile din Al Doilea Război Mondial, teatrul era o ruină, multe părţi căzuseră şi exista chiar un proiect pentru demolarea completă. Redeschiderea teatrului s-a petrecut, coincidenţă sau nu, în 1991, exact anul singurului titlu din istoria Sampdoriei.

Imediat, Garrone a organizat o seară de gală la care au fost invitaţi 100 de copii ruşi din „World Children Orchestra”, iar toate încasările au mers către copiii din Bosnia. Cu ajutorul „Fundaţiei Eduardo Garrone”, intitulată astfel în memoria tatălui său, la 1 martie 2013 va fi inaugurat un centru expoziţional al ştiinţelor, în zona portului vechi al oraşului. Un alt proiect în care a investit milioane de euro.

Avea în plan şi construirea unui nou stadion pe care să joace Sampdoria, echipă pe care a iubit-o mai presus de orice. La societatea „blucerchiata” s-a implicat prima dată în 1994. Timp de 4 ani, prin intermediul „ERG”, a fost sponsorul principal al echipei. Apoi, în 2002, a preluat clubul de la Enrico Mantovani şi l-a salvat de la retrogradarea în liga a 3-a.

În primul an, graţie investiţiilor majore, Doria s-a întors în Serie A, avându-i pe bancă pe Walter Novellino şi în teren pe Francesco Flacchi. Au urmat ani de graţie, cu Sampdoria luându-i faţa marii rivale, Genoa, şi ajungând până în play-off-ul Ligii Campionilor, în 2010.

Plecările lui Cassano, după un scadal monstru, dat uitării ulterior, Pazzini, şi, mai ales, Beppe Marrotta si Luigi Delneri, au însemnat căderea Sampdoriei. Retrogradarea din 2011 nu a contat însă foarte mult pentru Garrone, un optimist incurabil.

Mergea zi de zi la baza de pregătire de la Bogliasco pentru a-şi încuraja jucătorii şi le spunea mereu că aveau să revină în Serie A. Ceea ce s-a şi întâmplat, în vara următoare.

N-a mai apucat însă să-şi realizeze ambiţiile. La 20 de ani de la decesul lui Paolo „Papa” Mantovani, Sampdoria a ajuns din nou la răscruce. Trebuie să se descurce fără omul care a readus clubului strălucirea de la începutul anilor ’90.

„A fost un mare om de fotbal. Totul gravita în jurul lui. Dacă acum sunt la Juventus, acest lucru i se datorează şi lui!”
Beppe Marrotta

„Îi plăcea enorm să vină la Bogliasco şi să-i urmărească pe jucători, indiferent de vreme!”
Gigi Delneri

„Era un om curat ca lacrima. Mereu îsi aducea aminte cu plăcere de sfatul pe care i-l dăduse tatăl său: niciodată să nu conduci un ziar şi o echipă de fotbal. Le-am făcut pe amândouă, spunea râzând.”
Giampaolo Pazzini

„Simt o durere ascuţită. E una dintre cele mai urâte zile din viaţa mea. Îl voi purta mereu în suflet!”
Antonio Cassano