Când îţi dai cu stângu-n dreptu’

Când a intrat în competiţie, a făcut-o pe uşa din faţă. Când a fost să iasă din grupe, Italia, rătăcită în căutarea culoarului către optimi, a fost azvârlită pe uşa din dos. În 10 zile, tot universul italienilor a fost dat peste cap, iar ultima impresie este cea care contează. Cine îşi mai aduce aminte de prestaţia de la Manaus, împotriva Angliei? Evident, nimeni. Înfrângerea din meciul cu Costa Rica a fost privită cu indulgenţă. Un accident, după cum l-a caracterizat presa din peninsulă, pus pe seama căldurii şi orei neobişnuite la care s-a disputat meciul. Cele două variante pe care squadra lui Prandelli le avea la dispoziţie pentru a merge în optimi, erau suficiente pentru a înăbuşi orice formă de protest sau îngrijorare. Mai ales că Italia era la mâna ei. Însă meciul cu Uruguay a culcat la pământ acea idee potrivit căreia italienii ştiu să joace la rezultat. Semnale mai existaseră. De la Milanul anului 2005, incapabil să gestioneze un 3-0 la pauză, până la Juventus, care nu a fost în stare, acum 6 luni, să tragă de un 0-0 calificant, în acelaşi Istanbul.

Timp de 45 de minute, italienii i-au ţinut la respect pe Cavani şi ai lui. Eliminarea lui Marchisio şi accidentarea lui Verratti au dat peste cap toată strategia lui Prandelli, iar campioana mondială din 2006 a intrat în panică. Atât au aşteptat uruguayenii. Conştienţi că se pot califica şi cu un 1-0 smuls în ultimul minut, băieţii lui Tabarez au jucat la aşteptare şi au muşcat la momentul potrivit. La propriu şi la figurat. N-am să insist asupra gestului făcut de Luis Suarez. E incalificabil şi ar trebui să-l ţină departe de teren o perioadă lungă, şi la naţională, şi la club. Pentru că individul, altfel un fotbalist extraordinar, este un real pericol. Mă voi opri, însă, asupra declaraţiilor făcute de italieni, la finalul meciului. Prandelli a acuzat maniera de arbitraj, reclamând eliminarea lui Marchisio şi neeliminarea lui Suarez, în timp ce Buffon a spus că, la cum a jucat, squadra azzurra nu merita să se califice. Cu tot respectul pentru Cesare Prandelli, căpitanul Italiei e mai aproape de adevăr. Peninsularii au stricat tot ce reuşiseră în meciul cu Anglia şi au dat cu piciorul şansei de a se califica fără prea mari emoţii. Când ai doar două ocazii în două meciuri, unul cu o echipă din urna a 4-a valorică, aşa cum este Costa Rica, n-ai cum să spui că meritai să te califici, precum a declarat Chiellini.

Jocul prost al Italiei, i se datorează şi lui Prandelli. Lăudat după parcursul excepţional de la Euro 2012, selecţionerul Italiei a luat câteva decizii pe care le consider păguboase. A „reuşit” să strice în al doilea meci al grupei, tot ce mersese bine împotriva Angliei. Speriat de ezitările lui Paletta în faţa lui Rooney, Sturridge sau Welbeck, şi de criticile venite din ţară, Pandelli l-a tras pe margine pe italo-argentinian, aflat, totuşi, doar la al treilea meci la naţională, pentru a-i face loc în centru lui Chiellini. O mutare care ar fi fost inspirată dacă Mattia de Sciglio era apt de joc. Cum fundaşul Milanului era încă accidentat, în locul său a jucat Darmian, iar în dreapta a trecut Abate. Astfel, Italia a suferit în flancuri. Abate nu l-a putut ajuta pe Candreva aşa cum o făcuse Darmian, iar fundaşul stânga nu s-a înțeles mai deloc cu Marchisio. Rezultatul? Zero acţiuni utile în bandă, împotriva unei echipe care a utilizat 3 fundaşi centrali. Nici titularizarea lui Motta, în locul lui Verratti, nu s-a dovedit inspirată, pentru că brazilianul naturalizat nu poate asigura aceeasi cursivitate a jocului precum o face mai tânărul coechipier de la PSG. În loc să încerce să remedieze ce n-a mers bine cu Anglia, selecţionerul a ales să schimbe. Şi a schimbat tocmai soarta echipei, obligată să joace meci decisiv cu Uruguay.

Prandelli a schimbat din nou, corect de această dată, şi a aglomerat centrul, pentru a-i bloca pe Suarez şi Cavani. I-a ieşit, până la momentele pe care le-am amintit mai devreme. Eliminarea lui Marchisio şi accidentarea lui Verratti. Răul fusese însă făcut. Înfrângerea în faţa revelaţiei Costa Rica a adus Italia acasă, alături de Anglia şi Spania. Şi fără selecţioner, şi fără preşedintele federaţiei.