România e România

Tricolorii își fac loc pe agenda microbiștilor și tare mi-e teamă să nu ne trezim înainte de Ungaria cu sloganul România e Steaua, după ce Steaua a fost deja România la dubla cu Chelsea. România e și va rămâne România, chiar dacă Steaua dă nouă jucători la lot.

Toamna trecută, fanii români au dat semne că vor să își regăsească naționala după startul perfect în preliminarii, dar au făcut deja un pas înapoi la amicalul cu Belgia, ce a urmat eșecului usturător cu Olanda. Despre asta vreau să vorbesc, despre suporterul din noi care se trezește la viață, dependent fiind de rezultate. Teoretic rolul unui suporter e să susțină necondiționat, indiferent că vorbim de echipe de club, sau de prime reprezentative. În cazul naționalei, mi se pare că mai mult ca oricând sprijinul trebuie să vină în astfel de momente.

Eu sunt printre cei care am avut privilegiul să cresc cu generația lui Hagi, Lupu, Sabău ori Răducioiu și am început să mă simt suporter la sfârșitul anilor '80 și începutul anilor '90. Am trăit Mondialul din '90 ca pe un vis nebun, dar apoi a fost campania aceea de recul cu ratarea Euro '92.

Un 0-3 cu Bulgaria acasă și presa vremii care îi făcea pe stranieri mercenari și vânzători de țară. Ce vreau să spun e că noi suporterii de atunci nu am ținut cont asta, de rezultate și de conjunctură și am umplut Ghencea la 1-0 cu Elveția, la 1-0 cu Scoția. I-am susținut necondiționat deși nu aveau decât șanse teoretice de calificare.

Campania următoare a fost la fel. Fluctuanți, inconstanți și căutându-se ca evoluții, tricolorii au prins biletele pentru America pe ultima sută și a rezultat turneul acela de referință cu ratarea semifinalei cu Brazilia, la penalty-uri. Generația aceea s-a format pe fondul acelui suflu dezinteresat și pătimaș adus de tribune.

Relația România-fanii ei s-a deteriorat după Europeanul din 2000, pe fondul eșecurilor, venite și ca urmare a comportamentului din afara terenului al unora dintre componenții lotului, dar și a compromisurilor făcute de unii dintre selecționeri.

Și am ajuns în punctul acesta. Nu mai sunt derapaje, Pițurcă impune o conduită exemplară și, cum spuneam, fanii dau semne că s-ar întoarce. Poate sună populist și clar nu are nimic în comun cu trandul de a fi hater (negativist pe românește) cultivat de foarte mulți azi, dar eu unul abia aștept Ungaria și Olanda și visez la măcar trei puncte, dacă nu patru din această dublă, astfel ca la toamnă să mă înghesui alături de alții ca mine, dar și de suporterii de rezultat pe o Arena neîncăpătoare. Și să doborâm recordul de audiență pe care steliștii cred că îl dețin de drept.