Lumini şi umbre la Cupa Mondială

Cred că Mondialul din Brazilia ar fi fost unul pe placul lui Ioan Chirilă, care ar fi scris o altă poveste unică despre sărbătoarea supremă a fotbalului în stilul său inconfundabil. Spectacolul este la el acasă, iar surprizele fac deliciul oricărui turneu final!

Până acum, nu am văzut o favorită certă la titlu, după reprezentaţii de excepţie în prima etapă a grupelor şi prestaţii modeste în cea de-a doua. Le includ aici pe Germania, Olanda şi Italia, pentru că Argentina şi Brazilia au rămas datoare după primele două partide. Doar Franţa mi se pare o certitudine, deşi nu a avut în faţă vreun adversar de calibru. În schimb, Costa Rica merită mult mai multă atenţie decât i s-a acordat până în prezent datorită celui mai spectaculos Mondial din istoria sa, indiferent de ce se va alege de Los Ticos din optimi încolo. Să fii deja calificat după două etape în grupa morţii cu trei campioane mondiale, Italia, Anglia şi Uruguay, asta da, performanţă! Naţionala lui Jorge Luis Pinto a încântat de fiecare dată în succesele cu celeştii lui Oscar Washington Tabarez şi cu squadra azzurra, iar adversarii trebuie să-şi reconsidere abordarea în duelul cu latino-americanii.

O altă echipă care a convins este Columbia. Chiar şi fără 'El Tigre' Radamel Falcao, naţionala lui Jose Pekerman arată mai puternică decât generaţia 1994, pe care Pele o vedea campioană mondială, dar care nu a prins nici măcar optimile de finală! Este evident că naţionalele din America Latină se simt excelent în Brazilia, mai puţin tocmai ţara gazdă! Chile anunţă, de asemenea, un Mondial de senzaţie, la fel ca şi Mexicul, însă nici Ecuadorul nu este de neglijat.

La capitolul dezamăgiri, nu ştiu dacă pot vorbi despre Anglia, care de ani buni nu mai contează la cel mai înalt nivel. Cu o echipă neexperimentată şi un selecţioner prăfuit, englezii nu s-au putut ridica mai presus de mediocritatea ultimelor turnee finale. Dincolo de selecţia dubioasă a unor jucători, Roy Hodgson a şters, parcă, şi ultima fărâmă de personalitate a reprezentativei Three Lions, lăsându-l pe bancă pe Frank Lampard, la ambele eşecuri din grupă, cu Italia şi Uruguay. Dacă la alte ediţii de Mondiale sau Europene, Anglia a plătit tribut sezonului supraîncărcat la nivelul echipelor de club, acum eşecul a venit firesc, aş spune, din cauza unei valori îndoielnice a unor jucători în care se pompează salarii imense sub steagul celui mai spectaculos campionat din lume, Premier League. Şi acum, englezii fac glume pe seama lui Sven Goran Eriksson, dar, culmea, suedezul a fost ultimul antrenor care i-a făcut pe cei din Insulă să joace cu adevărat spectaculos şi doar neşansa i-a barat drumul spre careul de aşi al Cupei Mondiale.

Despre Spania, mai spun doar atât: orice imperiu are sfârşitul său, mai devreme sau mai târziu. Prăbuşirea Furiei Roja a fost anunţată, oarecum, şi de sfârşitul erei tiki-taka la Barcelona, însă spaniolii au suficiente resurse pentru a se ridica imediat din ţărâna înfrângerii. Oricât de mult ajutor ar primi, Brazilia nu pare capabilă să devină din nou 'campeao'. Deşi îl are din nou pe bancă pe Luiz Felipe Scolari, autorul ultimului succes, în 2002, naţionalei auriverde îi lipseşte un regizor adevărat, un artist capabil să facă lumină în jocul prea încrâncenat şi îndârjit, precum situaţia socială a Braziliei în preajma Mondialului. Dacă ar fi putut recurge la o soluţie de extremă urgenţă, Scolari ar trebui să-l cheme din tribune pe Kaka şi să-l trimită în teren să aducă o sclipire într-o naţională anostă. Istoria a reţinut faptul că Brazilia a triumfat mereu când a avut măcar un magician în lot. În 1958, 1962 şi în 1970, a mizat pe Pele, Vava, Garrincha sau Jairzinho, în 1982, l-a avut pe Zico, dar nu a fost suficient pentru a avea succes, în 1994, a strălucit datorită lui Romario şi Bebeto, iar în 2002, Ronaldo, Rivaldo şi Ronaldinho au dus Selecao spre Cupa Mondială. Acum, însă, reprezentativa auriverde nu mai are aşa ceva.

Portugalia a demonstrat încă o dată că fără Cristiano Ronaldo, nu există paradis! Atunci când starul lui Real Madrid nu evoluează la potenţialul său maxim, selecţionata lusitană este o echipă oarecare. Iar cum CR7 nu pare să îşi revină după o stagiune solicitantă, în care a alergat ca un nebun după Balonul de Aur şi La Decima, Portugalia pare şi ea o cauză pierdută!