Obrigado, Jose!

Sute de milioane de oameni, de pe întreg mapamondul, s-au îndrăgostit de fotbal încă de la vârste fragede. Este o dragoste izvorâtă din mulţi factori complementari. Unul dintre ei poate fi spiritul competitiv tipic masculin, decis atât de just în jurul unei mingi care aleargă de la un jucător la altul. Alt factor poate fi reprezentat de mirajul puştiului sărac ajuns multimilionar, graţie talentului său sportiv. Farmecul constă însă şi în această geometrie fină care conduce mingea într-o mare de 44 de picioare şi 22 de capete. Un şah atât fizic, cât şi atletic.

În ultimii patru ani, fotbalul, aşa cum îl cunoşteam noi, a luat alt chip. Stilul cultivat în Spania şi 'tiki-taka' infailibilă a Barcelonei au resetat tot ceea ce se ştia despre sportul-rege până în acel moment. Cu timpul, adversarii au devenit neputincioşi, Guardiola a câştigat 15 trofee şi Messi a ajuns un zeu la scară mondială. Timpul a trecut însă peste toţi, iar magia a dispărut. Traseele paselor au devenit din ce în ce mai previzibile, Barca şi-a pierdut şi "creatorul", iar marii rivali au folosit cele 50 de luni avute la dispoziţie pentru a găsi cheia frânării unui joc ofensiv letal. De găsit însă, cheia a găsit-o un singur om. Îl cheamă Jose Mourinho şi şi-a promis că nu va pleca din Primera Division fără să distrugă mitul indestructibilităţii catalane. Marţi seară, 26 februarie 2013, el doar şi-a finalizat capodopera.

Primul antrenor din lume care a reuşit să blocheze maşinăria de fotbal blaugrana a fost chiar portughezul. Cu Inter, în 2010, Barca nu a putut să remonteze un 1-3 din prima manşă, câştigând doar cu 1-0 un retur dominat cu 75% posesie a balonului, dar cu o ineficienţă stridentă în zona liniei de 20 de metri. În cel mai pur stil italian, Interul lui Mourinho s-a calificat în finala pe care avea s-o câştige într-o manieră la fel de insipidă, împotriva lui Bayern Munchen. Şi dăm pe repede-înainte...

Atunci când a sosit în Spania, Jose Mourinho a primit o misiune cam delicată. Aceea de a opri din cursă o Barcelona de-a dreptul perfectă, a cărui joc de pase nu putea fi contracarat nici măcar de granzi precum Manchester United. Messi devenea din ce în ce mai "extraterestru", Iniesta şi Xavi nu îmbătrâneau, ci căpătau experienţă (!), iar apărarea condusă de Pique şi Puyol era mai impozantă ca niciodată. La primul său Clasic, Jose a încercat, firesc, să se folosească de "materialul clientului". Unul de lux, în care strălucea C. Ronaldo, dar şi artişti precum Kaka, Ozil sau Di Maria. Aşa că Mou a ales să atace Barcelona fix cu armele ei. Atac, viteză, dribling şi pressing agresiv. Rezultatul? Un 0-5 drastic pe "Camp Nou", plus un capital uriaş de imagine pierdut de antrenor.

Fotbalul are însă memorie scurtă, aşa că Jose a coborât la vestiare, a şters tabla şi a luat din nou creta în mână. A regândit totul şi a revenit ulterior la singura tactică ce a dat cu adevărat roade la finalul unui meci cu Barcelona: defensivă aglomerată, cedarea deliberată a posesiei, concentrare maximă în propriul careu şi contraatac letal. Bilanţul s-a îmbunătăţit treptat. Înfrângerile nu au mai fost atât de drastice, iar o remiză s-a transformat chiar în victorie, în finala Cupei Regelui din 2011 (decisă în prelungiri)! Astăzi, folosind aceleaşi ingrediente, dar cu o eleganţă de echipă mare, Real se luptă de la egal la egal cu coşmarul catalan. E drept, ca joc, poate părea inestetic, dar nici Barcelona nu mai oferă spectacol de ceva timp încoace, deci de ce am lua asta în considerare? Pe scurt, pe Real Madrid nu mai poţi s-o baţi cu 5-0 sau 3-0. Chiar dacă-l ai pe Messi.

Calificarea în finală  ne spune că Mourinho a stabilizat corabia madrilenă, umilită ani la rândul de marea ei rivală din est. El este şi motivul pentru care asemenea derby-uri NU se pot câştiga fără un tehnician adevărat şi experimentat pe bancă. Din munca de ani de zile a lui Mourinho s-a inspirat excelent şi Massimiliano Allegri, antrenorul lui AC Milan, care a izbutit în urmă cu câteva zile poate cel mai surprinzător rezultat al anului 2013 în fotbalul mondial. La aproape trei ani de la sosirea în Spania, The Special One îşi poate admira satisfăcut opera. A învins cu 3-1 pe "Camp Nou" şi s-a încărcat cu moral preţios înainte de derby-ul din weekend care ar putea, de ce nu?, aprinde campionatul în Spania. Iar pentru "albi" moralul este decisiv, mai ales deoarece obiectivul primordial al sezonului a rămas neatins până acum: câştigarea Ligii Campionilor.

Curios, succesul Realului a bucurat mulţi microbişti neutri, satisfăcuţi de necazul catalanilor dominatori. Explicaţia poate fi una foarte simplă. Fotbalul, în cele din urmă, exploatează şi o slăbiciune umană extrem de ingrată: plictiseala. Oamenii care în urmă cu patru ani erau fermecaţi de acest stil de joc fluid au ajuns astăzi să îşi dorească disperat un eşec al Barcelonei, pentru a se convinge că Xavi, Iniesta sau Alves sunt cu adevărat pământeni! Au vrut dovada clară că mai există şi alte echipe în fotbal. Au dorit oprirea colosului care nu mai ţine cont de istorie şi de statistici şi care spulberă orice urmă de opoziţie. Este vorba, în cele din urmă, de fronda cu cel mai slab şi totodată teama inconştientă de a nu-ţi pierde reperul. Adică fotbalul, dar cel pe care-l cunoşteam atunci când ne-am îndrăgostit de el, fizic şi imprevizibil.