Duckadam: ”Eu am avut o singură avere, numele meu!”

• Premier League: Arsenal - Man. United, miercuri, 22:15, DGS 1

• Cupa României: Metalul Buzău - Dinamo, miercuri, 17:45, DGS 1

Îl puteai confunda cu ușurință, asta până când îți strângea mâna la salut. Și îi simțeai palma uriașă cum o cuprinde cu totul pe a ta și te gândeai că, de fapt, era inevitabil ce s-a întâmplat la Sevilla, că n-ar fi putut nicio minge să treacă de această palmă.

Și prelungeai momentul, nu îi dădeai drumul mâinii, voiai parcă să treacă și în tine o parte din magia ei. El zâmbea, de parcă ar fi știut la ce te gândești, și începea să povestească.

Așa cum a făcut și acum cinci ani, când se pregătea să aniverseze împlinirea a 60 de ani. Despre meciurile între nemți și români din Semlac, primele mănuși din palete de tenis de masă, cum își desena mustață cu cremă de ghete, cum ar fi trebuit să ajungă la Craiova în loc de Steaua, sau cum s-a antrenat în radiațiile de la Cernobîl înainte de Sevilla, cum ar fi putut să rateze finala din cauza durerilor care apăruseră deja la mână, sau despre paralizanta întâlnire cu Ceaușescu. Iar în final și o dorință.

Cum să ne aducem aminte acum, când după ce intrăm în redacție, pe rândul al treilea din dreapta, lângă geam, nu mai stă Duckadam.

Digi Sport: Care a fost persoana care v-a marcat copilăria?

Helmut Duckadam: Bunica. Practic, ea a fost mai mult decât o mamă pentru mine. Din păcate, mama s-a despărțit de tata după 16 ani și a plecat o perioadă prin Oltenia, iar eu am rămas acasă cu bunica. Avea o pensie de 116 lei, pensie de CAP... Ca să-ți dai seama, un drum până la Arad cu trenul costa 18 lei... Ea m-a învățat multe și a fost omul cel mai drag pentru mine.

Cum ați ajuns să jucați fotbal?

Eu sunt din comuna Semlac, erau două străzi principale, strada românească și strada nemțească. Pe strada nemțească erau 90 la sută germani și la români invers. Și făceam campionat, nemții cu românii, ne antrenam în fiecare după-amiază pentru asta.

Portar de la început?

Da, pentru că așa eram sigur titular. Nu prea se băga nimeni în poartă. Îmi plăcea și vârf, mai încercam câteodată, dădeam bine cu capul, dar acolo erau ocupate posturile. Și așa a început să-mi și placă. Să mă arunc...

Echipament?

Primele mele ghete aveau crampoane cu cuie bătute și înfășurate în piele, îmi pare rău că nu le-am mai păstrat. Iar când jucam pe pământ tare, cuiele treceau prin talpă și-mi intrau direct în picior. Ce răni îmi făceau... Dar cine mai avea crampoane atunci în afară de mine?

Și mănuși?

Nuu, de unde? Mănuși de sudor la început. Primele mănuși cât de cât adevărate cred că le-am avut abia în Divizia C, când jucam la Constructorul Arad, am primit niște mănuși din Cehoslovacia care aveau pe palmă lipite cauciucul acela de la paleta de ping pong. Dar primele mănuși adevărate mi le-am cumpărat singur din Grecia, cu 50 de dolari, la cea dintâi deplasare cu Steaua.

Duckadam ar fi fost frezor-rabotor dacă nu devenea fotbalist

Ce ați fi devenit dacă nu erați fotbalist?

Pentru ce profesie vă pregăteați? După ce am terminat școala generală la Semlac, m-am dus la Arad, la Liceul Industrial al Uzinei de Vagoane Arad și am făcut trei ani Profesională și ca meserie sunt frezor-rabotor. Deci eu am practicat acea meserie. Făceam două zile pe săptămână cursuri și restul practică, am lucrat și în fabrică.

Credeți că ați fi fost un frezor-rabotor bun?

Foarte bun. Chiar mi-a plăcut. Aveam de ales între asta și strungar sau alte meserii și eu am ales această meserie pentru că-mi plăcea.

Ce porecle ați avut?

Nu-mi aduc aminte ceva deosebit, doar când am ajuns la UTA mi-au spus ”Ursul”. Și apoi ”Dulap cu două uși”. Coraș era cu trei uși. (n.r. râde).

Idoli în copilărie?

Gordon Banks era preferatul meu, deși l-am prins foarte puțin. Iar altul era Arconada, portarul naționalei Spaniei, care avea un stil diferit, era foarte spectaculos. Din România mi-a plăcut Adamache. Întotdeauna am apreciat portarii care erau foarte constanți. Un portar bun trebuie să fie un portar pe care te poți baza că nu face multe greșeli pe parcursul unui campionat.

Seriozitatea aceasta o apreciați și datorită apartenenței la comunitatea germană și erați obișnuit cu ea?

Cred că da. Și mă mândresc cu faptul că nu întârzii niciodată. Și la emisiune ajung cu o oră înainte, la stadion cu o oră jumătate înainte de start. Și același lucru, nu mint. La mine în familie nu e admisă minciuna. Cred că disciplina înseamnă 70-80 la sută pentru un sportiv.

Cum mai stați cu limba germană?

Vorbesc și acum foarte bine. Eu am făcut școala generală în limba germană, practic româna era ca o materie separată, ca oricare alta, o limbă străină. Toate celelalte materii le-am învățat în germană.

Familia dumneavoastră n-a fost tentată să plece din țară înainte de Revoluție?

Au făcut-o mulți, mai ales cei care aparțineau unor minorități. Nu, niciodată. Nu s-a pus problema. Doar bunica îmi mai povestea că, în timpul războiului, ca refugiați, au fost nevoit să plece și au ajuns până în Austria. Și eu atunci o întrebam: ”Dar, totuși, de ce v-ați mai întors? (râde)”.

Și-a lăsat mustață ca să imite un portar iugoslav

Când v-ați lăsat prima oară mustață?

Eram la Constructorul Arad. Prima oară m-am vopsit cu cremă de ghete să pară că am mustață. Și la perciuni la fel.

Dar de ce, aveați un model?

Da, îmi plăcea foarte mult un portar iugoslav, nu mai știu cum îl chema (n.r. Enver Maric). Era tuns așa, ca Napoleon. Ce-mi plăcea de el... Îmi plăceau portarii cu mustață. Și-mi amintesc cum mi-am făcut la un antrenament mustață cu cremă. Și ce râdeau colegii de mine. Mai ales că după jumătate de oră, din cauza transpirației, eram tot negru pe față (râde). Și apoi mi-am lăsat mustață, cred că din 1980, după ce m-am însurat. Iar apoi a devenit marca mea înregistrată mustața, toți mă știau așa.

Păi și nu vă gândiți să vă mai lăsați?

Nu, pentru că doamnele cu care mă întâlnesc îmi spun că arăt mai tânăr fără. Dar și aici e o problemă, că atunci când vine la mine o domnișoară frumoasă, ”Domnul Duckadam, putem să facem o poză?”. Iar eu: ”Dar cum să nu?”. ”Pentru mama”, zice ea (râde).

”Eroul de la Sevilla” s-a blocat psihic la națională

Momentul debutului în Liga 1?

Da, la UTA, într-un meci cu Târgoviște la care juca marele Dobrin. La 2-0 pentru ei, mai erau vreo 20 de minute și nu se mai putea întâmpla mare lucru. Și atunci nea Jackie Ionescu m-a trimis pe teren. Aveam niște emoții... Nici nu mai știu cum am apărat vreo două mingi pe acolo și am scăpat fără să iau gol. A rămas 2-0. A doua zi, în ziar am primit nota 7. Iar următorul meci am fost titular. Cu Sportul, pe Republicii. Și era echipa mare a Sportului, cu Mircea Sandu, Kassai, Gino... Și un meci întreg n-am ieșit din careul nostru. Iar eu am zburat din bară-n bară. 0-0 s-a terminat până la urmă, iar Ioan Chirilă mi-a dat nota 9! Deci, practic, acela a fost debutul meu adevărat.

A urmat echipa națională.

Da, în momentul în care a venit la națională, Mircea Lucescu mă știa, pentru că jucasem în Divizia B în aceeași serie cu Corvinul. Bine, mă știa și pentru că i-am apărat un penalty (râde). La un 1-1 acasă, într-un UTA – Corvinul. Și așa m-a chemat la lot. Dar mi-am ratat singur șansa de avea mai multe jocuri la națională, recunosc. La primul meci, în Elveția, a fost vina mea. Venind din Divizia B, numai citind numele elvețienilor, care jucau mai toți în Germania, m-au luat emoțiile atât de rău că dimineața m-am dus la nea Mircea și i-am spus că nu pot să joc, îmi tremurau mâinile, tremuram tot. Acolo am fost slab. Dar asta e...

Paradoxal, cele două selecții pe care le aveți la națională sunt de când jucați la UTA. De la Steaua n-a mai venit niciuna.

Da, dar a fost pe undeva logic. Când eram la UTA și jucam la Jiul Petroșani, de exemplu, ne băgau pe terenul ăla de zgură, că așa era mai mult, îl udau și ne dădeau trei. Dar pe lângă alea trei, eu mai apăram șase și luam nota 8. La Steaua, cu echipa aceea de excepție, primeam un șut pe poartă tot meciul. Dacă era gol, nota 6. Din 6 nu mă scoteau (n.r. râde).

Bănuiesc că v-ați gândit, totuși, cum ar fi arătat cariera dvs, ca un fel de istorie alternativă, dacă n-ar fi fost acel accident în 86. Erați un portar tânăr atunci, 27 de ani. La mondialul din 90, Silviu Lung a avut 34 de ani, iar dvs aveați 31 de ani...

Nu poți să trăiești din vise. Singurul lucru la care am avut un regret, dar apoi am înțeles și asta, e că nu am prins lotul la CE 1984, deși eram titular la Steaua. Și l-a luat pe Vasile Iordache, care era rezerva mea la club. Și am fost puțin supărat atunci, că nu mi s-a părut drept. Dar apoi, gândindu-mă mai bine, am înțeles că l-a chemat pentru toată cariera lui, oricum nu juca, era al treilea portar, dar i-a făcut o retragere frumoasă pe care o merita.

Și cum ați trăit eliminările la lovituri de departajare la CM 1990 și 1994, cu Lung și Prunea în poartă, care n-au prea intuit niciun colț...

Făceam pariuri cu cei cu care vedeam meciurile. Unde crezi că trage? Și le mai nimeream... Ce ciudă mi-e pe unii portari când îi vedeam că se aruncau invers. Numai invers. Dar ce vreau e să vă povestesc e altceva, când am jucat cu Ajax și la masa oficială am făcut cunoștință cu Van der Sar. Și mi-a zis: ”Hai, te rog, spune-mi și mie, că am apărat și eu câte un penalty, știu cum m-am bucurat când am apărat, dar cum e să aperi patru? Cum te bucuri la așa ceva?”.

De frica armatei, Duckadam a ales Steaua

Cum ați ales Steaua?

Ați mai avut și alte oferte. Da, de la Craiova. Eram la națională într-un cantonament la Snagov. Și, în acea perioadă, Lung și Boldici, care erau portarii Craiovei, nu aveau o perioadă foarte bună. Bine, Steaua n-avea o perioadă de câțiva ani, erau în căutări. Și eram cu Costică Ștefănescu și cu Sameș, venise și generalul Dragnea, și unul spunea: ”Uite, domnul general, să-l luăm pe Duckadam la Craiova!”. Celălalt la fel: ”Mai bine la noi, la Steaua”. Iar eu eram de față. Iar la un moment dat, Mircea Lucescu m-a chemat deoparte și mi-a zis: ”Te doresc ăștia de la Craiova să mergi acolo, îți dau și 50.000 de lei”. Erau bani mulți atunci... Nici nu știam cum arată 50.000 de lei. ”Uite, poți să faci și o facultate”, a continuat el.

Și de ce ați refuzat?

Pentru că trebuia să fac armata! (n.r. râde). Am stat eu acasă cu familia și m-am sfătuit. Dacă nu ma duc la Steaua, cine știe unde mă trimit să fac armata? Joc pe la Sighet, pe la Rădăuți, eu știu pe unde... Și am vorbit cu nea Ion Alecsandrescu și nea Ion mi-a zis: ”Noi nu putem să-ți dăm atât, dar o aprobare de mașină, ceva pentru mutat, dăm și noi 30.000 de lei”. Și așa am semnat cu Steaua. Deci, practic, mai mult de frica armatei. Că banii nu i-am văzut niciodată, aprobare de ARO n-am primit decât după ce am fost operat, deci mi-au dat-o de milă... Dar cred că a fost alegerea bună până la urmă. Și am și o poveste bună.

Vă ascultăm.

Eram cu fiul meu cel mare, Robert. Avea cinci ani, era după Sevilla. Și era o întânire cu Tratatul de la Varșovia și NATO la hotelul unde stăteam noi, venise chiar generalul Kulikov, șeful Pactului de la Varșovia. Și era și un general din Brașov, de la Vânătorii de Munte, care ne ajuta mult când mergeam la Forban. La un moment dat, îl întreabă pe cel mic: ”Ce vrei să te faci, puștiule, când o să fii mare?” Ăsta ia poziție de drepți: ”Să trăiți, tovarășe căpitan!” Zic: ”Taci, mă, din gură, că nu e căpitan! Nu știe, tovarășe general, gradele... El așa mă salută pe mine” ”Lasă, mă, că n-are nimic...”. Și îl întreabă din nou: ”Ce vrei, mă, să te faci când o să fii mare?” Iar poziție de drepți. ”Eu vreau să mă fac portar la Steaua! Ca să nu fac armata!” ”Taci, în mă-ta, pleacă afară! Ieși afară!”, l-am gonit. Am ieșit să mergem la terenurile de joacă, iar el, pe drum, începuse să cânte: ”N-avem pâine și salam, dar l-avem pe Duckadam!” ”Mă, taci, mă! Hai înapoi în casă!”.

Duckadam a mărturisit că s-a antrenat printre radiațiile de la Cernobîl pentru Sevilla

Și ajungem la Sevilla. Cum v-ați antrenat pentru meciul în nocturnă?

Că nu erați obișnuiți pentru așa ceva. Am făcut chiar două antrenamente în nocturnă înainte să plecăm în Spania. Valentin Ceaușescu a aranjat. Pe stadionul 23 August, că doar acolo era. Îmi aduc aminte că era întrerupt campionatul în acea perioadă, fusese explozia de la Cernobîl. Și eram singura echipă care avea voie să facă antrenamente, dar veniseră cei de la Armată cu niște aparate pe acolo, să măsoare radiațiile. Și în iarbă apărea că erau cu 200% mai mari, așa că îmi ziceau să nu prind mingea la piept.

Și să nu vă aruncați?

Da, da. da. Să nu mă arunc în iarbă, pe jos. Așa m-am antrenat eu pentru Sevilla... Dar pregătirea a fost nu neapărat pentru nocturnă, cât pentru noile tricouri. Că UEFA hotărâse ca Barcelona să joace în roșu-albastru și noi în alb, ei fiind considerați gazde. Și atunci au făcut cei de la club rost de niște maieuri, tricouri din alea de la Apaca, să ne obișnuim cu culoarea. Nu jucaserăm niciodată în alb. Și interesant e că ne-am tot antrenat noi în alb, în alb, dar am ajuns la Sevilla, a doua zi era meciul, se făcuse 9 seara și nu venise echipamentul. A venit pe la vreo 10 și jumătate. Doamne, ce fericit am fost când am văzut acel tricou verde, mănuși noi, phoaaa... eram cel mai fericit, parcă nici nu mă mai interesa meciul de a doua zi.

Dar ați exersat loviturile de la 11 metri înainte?

Da, nu știu dacă a fost o întâmplare sau dacă nea Imi chiar a luat în calcul asta, dar după antrenamentele de pe 23 August, am ramas să exersăm penaltyurile.

Nu a vorbit cu nimeni în timpul loviturilor de departajare de la Sevilla

Dacă Lăcătuș i-a spus lui Emeric Ienei atunci că va înscrie și-l va face cel mai mare antrenor din Europa, dvs i-ați zis ceva?

Eu nu am vorbit cu nimeni, dar absolut cu nimeni! Eu m-am dus în stânga careului de 16 metri, m-am pus în fund și, în momentul în care jucătorul se apropia de minge, mă lăsam pe spate. Pur și simplu mă întindeam pe spate și mă uitam în sus. Îmi dădeam seama după reacția tribunelor dacă s-a marcat sau s-a ratat. Nu m-a interesat nimic, nici când am marcat, nici când am ratat, mă concentram doar pe ce aveam eu de făcut.

Cum a fost petrecerea de după meci?

Ce petrecere? A fost o masă festivă acolo, la un restaurant, dar, pur și simplu, noi nu știam să ne bucurăm. Acesta e unul dintre cele mai regrete, când mă uit acum și văd Real Madrid sau cine mai câștigă Liga Campionilor, ce fericire au când primesc trofeul... Noi nu am știut cum să ne bucurăm. Bine, poate că nici nu am crezut atât de mult că putem realiza acest lucru. Abia după un an-doi cred că am realizat de fapt ce performanță am făcut.

Dar în avion s-a sărbătorit, totuși...

Stai să-ți spun cum a fost și acolo. La un moment dat, când ne apropiam de București și știam că ne așteaptă oamenii pe aeroport, vine nea Imi în spatele avionului la noi. ”Nea Imi, cum facem când coborâm cu cupa?”. ”Păi o iau Tudorel cu Iovan”. Soția, când a auzit, să sară din avion. ”Păi cum, tu nu ai contribuit?” Și alte alea.. ”Lasă-mă în pace, vezi-ți de treaba ta”, i-am zis. Iovan stătea cu soția lui pe scaunele din fața mea. Îl bat pe umăr: ”Ia dă sticla aia de whisky înapoi”. Am tras repede doua pahare mari și l-am întrebat și pe el. ”Ia zi, Fane, cum facem cu cupa?”. ”Lasă, nu te lua după nea Imi. O iei tu, iar eu cu Tudorel în stânga și în dreapta ta”. Și așa am făcut.

Pe aeroport cum a fost?

Cred că erau peste zece mii de oameni pe pista aeroportului. Plus ziariștii cu microfoanele. Am revăzut și eu apoi interviul cu nea Țopică… (râde). Limba nu mai funcționa… Era greu, drumul lung, mâncare puțină, sticle multe… Nu a fost ușor…

Marele portar al Stelei și-a uitat replica la întâlnirea cu Ceaușescu

Cu Ceaușescu ce amintiri aveți?

Păi o singură dată l-am văzut, când ne-a felicitat după câștigarea Cupei. A fost un protocol foarte rigid. Trebuia să luăm medalia cu mâna stângă pentru ca mâna dreaptă să fie liberă pentru când el te felicita, iar tu trebuia să zici atunci: ”Servesc patria!”.

V-au făcut instructaj?

Da, unul foarte serios. Am fost chemați chiar la ministrul Milea. Și eu trebuia să citesc discursul. ”Eu sunt neamț, nu prea știu să citesc bine românește”, am încercat să mă eschivez. M-am și bâlbâit de două ori ca să fiu mai convingător. Mai încercaseră odată, imediat cum ne-am întors în țară. Era nu știu ce congres al partidului și au venit toți, secretarul de partid: ”Să trimiți un mesaj congresului!”. ”Domne, nu trimit niciun mesaj niciunui congres!” ”Hai, mă!”. ”Nu pot, domne. Eu sunt neamț. Dacă vreți, vă citesc în germană”. Așa că l-au pus pe Nicu Vlad atunci. (râde). Iar apoi a picat pe Iovan să citească în locul meu.

Dar e adevărată legenda că v-a reproșat că nu ați câștigat finala după 90 de minute?

A fost ceva de genul. Protocolul era foarte rigid. Trebuia să mergi cu un pahar de șampanie în mână. Și trebuia să mergi ceva, vreo zece metri. Aveam emoții, de ce să nu recunosc? Să mergi cu paharul plin zece metri, să nu verși, să nu te împiedici… Și când ajungeai să ciocnești, trebuia să spui: ”Să trăiți, tovarășul comandant suprem!”. Eu concentrându-mă la drum, la pahar să nu-l vărs, când am ajuns acolo, am uitat ce aveam de zis. ”Mamă, ce text aveam eu de spus?”. N-am mai știut, s-a dus filmul. Și i-am zis: ”Sănătate!”. (râde). Și apoi a fost momentul de care zici. Când a venit în mijlocul nostru și a început să vorbească așa cum o făcea el. ”Bravo, tot așa să vă pregătiți, că și acum, dacă erați puțin mai bine pregătiți, nu mai ajungeați la penaltyuri”.

Dar știți dacă a văzut meciul?

Da, sunt sigur de asta. Că a fost mare stelist.

”Magiun” Marin Barbu, cel mai amuzant coleg pe care l-a avut

Cine era cel mai amuzant coleg de la Steaua?

Cel mai haios era unul pe care l-am întâlnit când am ajuns eu la Steaua, înainte de echipa de la Sevilla. ”Magiun” Marin Barbu. Era toată ziua numai poante. Și mereu își lua câte una după ceafă din cauza asta. Și eu îl mai altoiam, și Bumbescu… că și el era clientul lui. Eu, când venisem de la Arad, aveam doi dinți de metal, că nu era porțelan pe atunci. Când mă uitam la soare, străluceau. ”Măi, Duckadame”, îmi zicea ”Magiun”. ”Poate vrei să iau un magnet să te plimb prin tot Bucureștiul”. Se lua și de bucătarul nostru, care purta mereu ochelari. ”Bre, nea Aurică, dacă îți tai urechile, râmâi orb, că n-ai pe ce să-ți mai pui ochelarii”.

Cine rezista cel mai mult la șpriț?

Păi Iovan și acum cred că i-ar băga pe toți sub masă o săptămână. Avea stilul lui, bea doar vin, încet, rezista trei zile. Nu se pilea. ”Toată lumea mă acuză pe mine și pe Bumbescu. Dar ei nu știu să bea”, îmi zicea. ”Beau bere, vodka, coniac și în două minute sunt gata. Și eu sunt de vină…”.

Puțini știu că nu doar ați apărat, dar ați și înscris un gol.

Ba chiar două. Unul în cupă cu Progresul. Era 2-0 pentru noi și am primit penalty. Tot stadionul îmi scanda numele. Eu, disciplinat, mă uitam la nea Imi, care tot se făcea că nu mă vede. Până la urmă mi-a zis: ”Hai, du-te!”. ”Na, asta mi-a trebuit acum…” o sută de metri până la poarta cealaltă, toate îmi treceau prin cap. ”Cum să execut? Poate mă fac de râs la tot stadionul…”. Și eu tot le spuneam colegilor: ”Trageți tare și pe centru, că nu e portar care să nu sară într-o parte”. Și am dat cum a bătut Lăcătuș la Sevilla. Bară transversală și gol. Dar celălalt a fost mai spectaculos, la Reșița, din poartă în poartă din degajare.

”Neamțul” Duckadam credea că astăzi ar fi valorat 25-30 milioane de euro

După ce ați câștigat Cupa Campionilor, cum vedeați viitorul? Vă gândeați că se mai poate repeta performanța?

Nu. Alți colegi mai visau, dar eu am spus de atunci că va râmâne unic.

Ați avut probleme la mână și înainte de finală? Sau au apărut după?

Aveam dureri și înainte. Îmi amorțea brațul și am fost cu doctorul la Spitalul Militar și am făcut investigații. Atunci nu era așa avansată medicina și îmi ziceau ba că ar fi reumatism, ba că nu știu ce nerv… Nu și-au dat seama ce este. Și bine a fost că nu s-a descoperit, că dacă se descoperea nu mai dădeam acum interviu.

Cât credeți că ar fi costat azi portarul Duckadam după Sevilla?

Vreo 25-30 de milioane de euro cred, la ce prețuri sunt acum. Dacă aș fi prins și eu un contract afară după 1990, probabil că aș fi avut o viață mai liniștită. Dar am trecut peste acea fază când mi-a fost foarte greu financiar. Iar singurul om care m-a ajutat atunci, voi menționa mereu asta, a fost Gigi Becali. Îi rămân veșnic recunoscător. Nu au tras banii la mine… Eu și după ce am lucrat la Vamă am ieșit mai sărac decât am intrat, că toată lumea mă întreba cum de nu mi-am luat și eu o casă, o mașină… Pentru că le-am spus copiilor mei: eu am avut o singură avere, numele meu. Pe care nu l-am pătat nici când am fost la Poliția de Frontieră, încerc să nu-l pătez nici când particip la emisiuni. Un nume care trebuie să rămână copiilor, nepoților, iar lumea, atunci când îl rostește, să-și aducă cu plăcere aminte de mine.

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media

Etichete: helmut duckadam , duckadam a murit , interviul duckadam

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News