Trei goluri, zero certitudini

3-0 într-un derby, oricare ar fi el, are darul de a schimba starea de spirit în ambele tabere. Cu atât mai mult cu cât meciul se joacă într-un moment special. Furaţi de lupta atât de pasionantă dintre Napoli şi Juventus, poate că mulţi au avut impresia că acest Derby della Madonnina va fi la fel ca precedentele. Adică o confruntare de tradiţie, dar fără vreun parfum special, cum au fost mai toate meciurile dintre granzii Lombardiei, din 2012 încoace.

Doar că acum, fără a fi titlul în joc, precum în 2011, derby-ul a ieşit din tiparul ultimilor ani. Obişnuiţi cu mediocritatea sezoanelor anterioare, cei doi coloşi adormiţi din Milano se aflau în faţa unui moment al adevărului, din care fiecare spera să extragă puterea de a merge mai departe. Inter să ţină cât mai aproape de primele două locuri, iar Milan să arate că un eventual loc trei nu e doar una dintre multele iluzii vândute de conducere în ultimii ani.

De aici, a ieşit un meci mai frumos decât precedentele, încheiat cu un rezultat care, aparent, nu lasă loc îndoielii. 3-0 pentru Milan sună categoric, e categoric, dar, pentru că întotdeauna exista un “dar”, e, deopotrivă, mincinos. Diferenţa n-a fost atât de mare pe cât arată tabela, dar a fost făcută de atitudinea celor două echipe şi de felul în care au gestionat momentele cheie. Inter putea deschide scorul repede, la ocazia uriaşă a lui Eder, dar a sfârşit prin a intra condusă la vestiare, dupa golul lui Alex. Inspirată coregrafia suporterilor Milanului, cu trimitere la trecut! Brazilianul a marcat întocmai cum o facea Hateley acum 32 de ani, cu acea plutire ireală în spatele lui Collovati. Cu menţiunea că Santon nu e şi nici nu are cum să ajungă vreodată vreun Collovati.

Fără să joace mare lucru în repriza a doua, echipa lui Mancini a avut şansa de a egala, dar Icardi, tocmai el, golgheterul nerazzurrilor, a dat-o în bară. La propriu. Ce a urmat a fost perfect pentru Milan. Scăpaţi şi de gol, şi de al doilea galben pentru Alex, rossonerii au închis meciul în doar câteva minute. O mare victorie pentru Milan, care visează cu ochii deschişi la locul de UEFA Champions League, deşi până acolo mai sunt trei poziţii în clasament şi şase puncte de recuperat. Poate pare puţin, dar echipa lui Mihajlovic e totuşi departe de nivelul cerut în grupele Ligii Campionilor. Jocul scârţâie în multe momente, inconstanţa caracterizează cel mai bine traseul rossonerilor şi asta pentru că sunt jucători care nu se ridică la pretenţiile acestui club.

Să-l luăm drept exemplu pe M’Baye Niang. Foarte aproape de o nouă despărţire de Milan, de această dată definitivă, francezul a fost unul dintre cei mai slabi de pe teren până în ultimul sfert de oră. Un gol şi o pasă decisivă par suficiente, dar nu sunt decât poleiala care ascunde un jucător capricios, de multe ori egoist şi asumat neînţeles. Un fel de Balotelli, de parcă Milan ar mai fi avut nevoie de un al doilea Super Mario. Problemele cele mai mari apar la mijloc, acolo unde Montolivo degeaba e printre primii la capitolul mingi recuperate, dacă nu ştie exact ce să facă în faza imediat următoare. Honda e un jucător de echipă, aşa cum îşi doreşte Mihajlovic, dar nu un număr 10, cum era Savicevic, astfel că Bacca e de compătimit şi, în acelaşi timp, de admirat că a marcat de unsprezece ori, în condiţiile în care primeşte atât de puţine mingi utile. Bonaventura a fost constant cel mai bun mijlocaş al Milanului, dar de unul singur nu poate face mare lucru, în timp ce Juraj Kucka poate fi mijlocaşul central pe care Milan şi-l doreşte atât de mult, dacă va juca la un nivel apropiat de ce a arătat cu Roma şi Inter. La capitolul certitudini pot fi trecuţi Donnarumma, la 17 ani neîmpliniţi şi cuplul de fundaşi centrali folosit în ultima perioadă, Alex – Romagnoli, aproape impecabil duminică seara.

Milan visează frumos după 3-0 cu Inter, dar meciul cu Palermo se anunţă a fi tare greu. Aşa cum au fost partidele cu Atalanta, după victoria cu Lazio, şi cu Empoli, după succesul cu Fiorentina. Totul depinde doar de Mihajlovic şi ai lui. Să gestioneze cum trebuie acest moment şi să-şi ducă visul mai departe.

De partea cealaltă, Inter a intrat într-un tunel şi orbecăie în căutarea ieşirii. Situaţia necesită o minte limpede şi soluţii rapide, dar până şi Mancini pare să fi intrat într-o criză acută de idei. Formulele folosite în ultimele meciuri trădează neliniştea unui antrenor care a făcut ce transferuri a vrut, dar cade prizonier propriilor idei. De la echipa ultradefensivă din meciul cu Juventus, a trecut la una foarte ofensivă cu Milan. Paradoxal, rezultatul a fost acelaşi. Inter a jucat bine un sfert de ora, la fel ca la Torino, după care a făcut pasul înapoi. Utilizarea liniei de trei cu Medel, Kondogbia şi Felipe Melo la Torino, scoaterea lui Santon de la naftalină după trei luni, în meciul cu Milan şi titularizarea lui Jovetic, aflat într-unul dintre cele mai proaste momente ale carierei, îl fac pe Mancini vulnerabil şi îl aduc în situaţia de a pierde linia orizontului. Lucrurile bune care au dus-o pe Inter pe primul loc au dispărut. La fel şi atitudinea jucătorilor, cea care a făcut diferenţa în multe meciuri.

În acest punct, lucrurile o pot lua razna foarte uşor. Inter n-a mai câştigat de patru etape şi toată lumea se grăbeşte să spună că sezonul e compromis. De parcă scudetto a fost obiectivul nerazzurrilor. Singura şansă e să le amintească cineva lui Mancini şi băieţilor lui că echipa e în grafic. Locul trei, obiectivul de la începutul sezonului, e la un punct distanţă. Sigur că, după ce iei şase goluri în patru zile de la Juventus şi Milan, există riscul de a uita tot. Acesta e marele pericol care o pândeşte pe Inter. Să uite pentru ce joacă şi să se tot ducă la vale.