Şi ce dacă?

Putem pleca de la această idee? Cred că da, deşi o înfrângere, indiferent cât de bine am jucat şi cât ghinion am avut, tot o înfrângere rămâne. Recunosc, nu sunt un fan al lui Iordănescu. Nu mi-a părut foarte evidentă schimbarea jocului nationalei, faţă de mandatul lui Piţurcă. Mai ales atunci, la ora meciului cu Irlanda de Nord. Partida a semănat izbitor cu acea remiză cu Ungaria, cu singura diferenţă că echipa lui Iordănescu a câştigat. Ce s-a mai jucat în preliminarii a fost un chin, de-a dreptul. Nici măcar remizele cu Italia şi Spania nu m-au făcut să-mi schimb părerea, mai ales că primul amical cu o echipă pregătită pentru Euro, Ucraina, ne-a dezvăluit faţa urâtă a naţionalei noastre. O ştiam, desigur, dar ne ascundeam în spatele celor doar două goluri primite în campania de calificare. Cea mai bună defensivă a preliminariilor, conform statisticilor, era o glumă, ţinând cont de calitatea adversarilor.

De aici plecam, fără iluzii, către meciul cu Franţa. Un meci care trebuia să ne confirme că băieţii lui DD sunt favoriţi la titlu, în timp ce ai noştri formează a patra cea mai slabă echipă de la Euro, potrivit caselor de pariuri. Ce s-a întâmplat cu adevărat pe Stade de France n-a avut, însă, legătură cu atmosfera dinaintea meciului, ci cu forma de moment a celor două echipe. Agresivitatea alor noştri i-a surprins pe francezi. În ciuda declaraţiilor date înaintea meciului, sunt sigur că francezii se aşteptau să domine de la cap la coadă şi să câştige fără prea multe emoţii. O spusese Desailly, fără urmă de ezitare în glas: “Dacă nu poţi să-i baţi, mai bine stai acasă.” De aceea, ocazia uriaşă a lui Bogdan Stancu mai mult i-a descumpănit decât i-a înrăit pe francezi. Au ratat şi ei, prin Griezmann şi Giroud, dar parcă era alt meci decât ne aşteptam, în ciuda unor uşoare stângăcii, la mijloc şi în apărare.

Cu fiecare minut, băieţii lui Iordănescu au căpătat tot mai multă încredere. Hoban şi Pintilii au stat în permanenţă aproape de Pogba şi Matuidi, iar cei doi au apărut foarte rar la finalizare. Absenţa lui Lass Diarra se simte, pentru că mijlocaşul lui OM dă jocului cursivitatea pe care Kante n-o poate asigura, deşi mingea nu-l încurcă. Obligat de dublajul lui Stancu la Raţ, Griezmann s-a deplasat, mai mereu, într-un centru aglomerat, astfel că urcările lui Sagna au fost blocate destul de uşor.

În partea cealaltă, Evra a demonstrat că ar cam fi timpul să le facă loc lui Digne sau Kurzawa. Depăşit în câteva rânduri de Săpunaru, foarte determinat, fundaşul lui Juventus a fost foarte aproape de o nouă eroare decisivă. Greşeala de la Munchen n-a mai putut fi reparată, însă eroarea de aseară n-a mai contat, graţie inspiraţiei lui Payet. Un fotbalist senzaţional, care i-a adus Franţei prima victorie într-o grupă în care e mare favorită. Mulţi l-au descoperit pe Payet abia în sezonul precedent, graţie evoluţiilor din Premier League. Imaginea Premier League se vinde mult mai bine decât cea a fotbalului din Franţa, dar asta nu înseamnă că Payet a apărut de nicăieri. Cel care împacheta cămăşi în urmă cu unsprezece ani, într-un magazin din Nantes este, totuşi, un fotbalist cu statistici foarte bune în perioada în care juca în Ligue 1. Nantes, Saint-Etienne, Lille şi OM au beneficiat de calităţile unui fotbalist excelent, dar foarte capricios, care a înţeles, în sfârşit, că talentul nu reprezintă totul în fotbal. Incredibile imaginile din momentul schimbării lui Payet, salvatorul Franţei!

Cu ce rămânem după acest meci? Cu un joc foarte bun, în ansamblu. Oare când am jucat ultima oară atât de bine la un turneu final? Poate la Euro 2000, singura dată când am şi ieşit din grupe. Cu regretul de a nu fi marcat primii, la ocaziile foarte mari ale lui Stancu, văzut de francezi drept cel mai bun jucător al nostru. Cu protestele lui Tătăruşanu, urmaşul lui Prunea şi Stelea, chit că Giroud i-a dat peste mâna dreaptă, înaintea golului. Poate mai multă hotărâre nu i-ar strica portarului Fiorentinei, care altfel dă dovadă de un calm incredibil, chiar şi în momentele în care comite erori. Cu efortul admirabil al lui Florin Andone, unul dintre puţinii români capabili să le facă faţă francezilor, din punct de vedere fizic. Cu părerea de rău că Stanciu nu s-a văzut mai mult în faţa porţii lui Lloris, deşi el a scos penalty-ul transformat de Stancu.

Rămânem şi cu o imagine schimbată a naţionalei, căreia par a-i prii meciurile cu adversari tari. Cu Italia, Spania şi Franţa am văzut cel mai bun joc al României din ultimii ani. Acesta e, fără îndoială, meritul unui selecţioner care, aseară, a părut mai proaspăt ca niciodată şi care s-a scuturat de imaginea prăfuită pe care o avea după performanţele de acum două decenii.

Rămânem, însă, şi cu obligaţia de a juca la fel cu Elveţia şi Albania. De a demonstra că ne putem concentra şi cu adversari dintr-o categorie inferioară Franţei. Înfrângerea de pe Stade de France, oricât de bine am fi jucat, ne aduce în situaţia de a avea nevoie de patru puncte în următoarele două meciuri, pentru a ne califica în optimi. Ne obligă!