Învăţătorul şi învăţăcelul
14.06.2016, 11:16A fost, fără îndoială, cel mai bun meci de la Campionatul European. Cel mai aşteptat meci al primei etape din faza grupelor a produs şi cel mai bun fotbal de până acum. Italia, mai unită ca niciodată în ultimii zece ani, a învins o naţională a Belgiei sabotată din interior.
Marc Wilmots este sabotorul, cu felul în care a făcut echipa şi cu modul în care a reacţionat în repriza a doua, în totală contradicţie cu acţiunile lui Antonio Conte. Ocupanta locului doi în clasamentul FIFA, Belgia era văzută drept una dintre protagonistele acestui turneu final. Şi poate fi, chiar şi după această înfrângere, daca selecţionerul „dracilor roşii” învaţă din greşelile de la Lyon.
Belgia arată superb, de la mijloc în sus, cu o singură condiţie: să joace cei care sunt în formă. Lucru pe care nu-l putem spune despre trioul din spatele lui Lukaku. Hazard, cu un sezon mizerabil la Chelsea, este de neclintit din primul unsprezece şi din banda stângă, indiferent de situaţie, astfel că De Bruyne, deplasat în dreapta, a fost stăpânit excelent de Darmian şi De Sciglio, în majoritatea timpului. În plus, Fellaini e un mister. A jucat mai puţin de jumătate din meciurile lui United în sezonul precedent, dar rămâne 90 de minute pe teren la Lyon, fără să ameninţe, în mod real, altceva decât integritatea fizică a adversarilor. În criză de inspiraţie, Wilmots a mai făcut o eroare, din punctul meu de vedere. L-a scos pe Nainggolan, care făcuse un meci bun şi singurul care ştia foarte bine ceea ce joacă Italia. Deloc întâmplător, cea mai bună perioadă a belgienilor a venit după ce Mertens şi Ferreira – Carrasco au fost trimişi în teren, semn că Wilmots a admis că nu a fost inspirat cînd a făcut primul unsprezece. Doi jucători foarte rapizi, cu tehnică bună, le-au pus probleme lui Barzagli şi Candreva, în dreapta, respectiv lui Chiellini şi De Sciglio, în stânga. A fost însă prea puţin, pentru ca Hazard şi De Bruyne au continuat să joace slab.
Antonio Conte, în schimb, criticat deseori pentru selecţie şi mai ales pentru jocul squadrei azzurra, a rămas fidel propriilor principii. A gândit o partitură defensivă, de unde şi alegerea lui Darmian pentru flancul stâng, pentru a-l bloca pe De Bruyne. În meciurile cu Suedia şi Irlanda i-am putea vedea pe El Shaarawy, Insigne sau Bernardeschi, în ideea în care Italia ar trebui să fie cea care dictează ritmul. Poate doar Eder şi, parţial, Darmian, să nu fi dat satisfacţie maximă la Lyon. În rest, squadra lui Conte a jucat perfect. O echipă capabilă să alerge nouăzeci de minute la aceeaşi intensitate, încât, la un moment dat, aveam impresia că, oriunde va sări, mingea va ajunge tot la un italian. Italia nu mai are jucători care pot face diferenţa indiferent de adversar, dar are acea disciplină tactică ce-i permite să iasă cu bine din aproape orice situaţie. Observa foarte bine Walter Zenga: „Belgia e un adversar cu mulţi jucători excelenţi, dar noi avem o echipă”.
În plus, Italia a avut şi un selecţioner inspirat. I-a scos pe Darmian şi De Rossi când aceştia slăbiseră ritmul şi l-a trimis în teren pe Immobile, lângă Pelle, când Wilmots a trecut la defensiva în trei. Immobile a creat cele mai periculoase faze ale Italiei în finalul meciului. Şutul respins greu de Courtois şi golul lui Pelle. Putem adăuga determinarea lui Buffon, uluitoare imaginea căpitanului Italiei la intonarea imnului, şi senzaţionala pasă dată de Bonucci, nu e prima şi nici ultima, la golul lui Giaccherini, foarte inspirat şi el. L-am remarcat şi pe Candreva, uriaş la Lyon. Un fotbalist care loveşte atât de bine mingea cu ambele picioare şi care mai are şi o capacitate foarte mare de efort.
Belgia poate mai mult, asta e clar. Problema Belgiei, aseară, a fost Wilmots. A Italiei, căci are şi squadra azzurra probleme, e că n-o sa mai dea peste naivi de genul acesta în fazele eliminatorii. La cum se prezintă, Italia e o echipa de sferturi. După care intra în ecuaţie ADN-ul.