Simona Bucuria Halep

Simona Halep. Mi se pare că numele său, rostit sau scris, are o forţă mult mai mare şi cuprinde infinit mai multe sensuri decât toate frazele care s-au scris sau se vor scrie despre ea. E atât de altfel faţă de ideea de sportiv, în sens fizic, psihic, comportamental, cu care noi am crescut, încât e foarte dificil să o descrii, defineşti, etichetezi, cataloghezi. A evoluat enuziasmant, întorcând meciul de o manieră senzaţională, de la 1-4 în primul set. 11 game-uri consecutive care să se finalizeze cu victorie la acest nivel e ceva ieşit din comun. E mult de vorbit despre tot ceea ce a făcut şi face ea, despre rezistenţa psihică şi fizică, despre loviturile sale incredibile, despre felul cum se deplasează în teren, despre simţul de a anticipa, despre calmul cu care îşi calculează punctele decisive, despre talentul colosal, despre naturaleţe...

Cum spuneam, mi se pare că toate acestea încap în două cuvinte: Simona Halep. Dincolo de felul cum a jucat împotriva Sabinei Lisicki, de tot ceea ce a făcut pe teren, eu unul am rămas iar impresionat de Simona care doar ce ieşise din arenă...Calmă, cu o privire verde-clară, afişând o satisfacţie reţinută, naturală şi modestă. Aşa cum este după fiecare meci pe care îl câştigă (sau din ce în ce mai rar îl pierde). Arsenalului de gesturi pe care le-aş numi spontane, chiar dacă se repetă (sărutul spre cameră, semnătura de pe obiectiv cu deja inconfundabilul „Mulţumesc din suflet!”- adică ea ne mulţumeşte nouă...-, crucea aceea făcută pios în drumul pe care îl face spre fileu să îşi salute învinsa şi toate celelalte) îi urmează invariabil un discurs de bun simţ. Ieri am numărat cuvântul „bucurie” sau derivate din aceeaşi familie în declaraţia ei la cald de şase-şapte ori. „M-am bucurat de fiecare moment...Sunt bucuroasă că am câştigat...Joc cu plăcere şi ăsta cred că e secretul meu...Iubesc tenisul şi vreau să mă bucur de fiecare moment petrecut pe teren”. Despre asta este vorba...Ce simplu pare totul! Şi ce poate fi mai frumos decât ca bucuria ta să însemne un sentiment incredibil pe care îl dăruieşti altor milioane de oameni?!

Paralela cu Brazilia...

Ieri, într-o discuţie la Digi 24, George Cosac parcă făcea o paralelă între Wimbledon şi Mondialul brazilian. Credeţi-mă că nu mi s-a părut deloc deplasată, chiar dacă înainte de toate mă autointitulez microbist de fotbal...

Nu e vorba că discutând de fotbal Mondialul pierde teren, dar începem să fim acaparaţi şi de realitatea imediat apropiată...Adevărul că iminenţa unei posibile duble confruntări Rapid-Steaua în decurs de o săptămână la sfârşitul acestei luni aprinde imaginaţia microbiştilor români, chiar fără a fi implicaţi emoţional. Şi când te gândeşti că acum câteva zile, până şi cei mai optimişti rapidişti erau resemnaţi cu faptul că nu vor trăi derby-uri adevărate nici anul acesta...Discuţia e mai lungă şi vom avea timp să perorăm pe tema asta.

Şi totuşi, câteva vorbe şi despre CM. Asta este Belgia pe care eu unul o aşteptam. 38 de şuturi la poartă, dintre care 27 pe spaţiul porţii şi 19 cornere. A fost asediu total şi doar paradele ireale marca Howard au păstrat enervant de mult timp scorul egal şi a menţinut agonizant suspansul până în ultimele secunde. Asta pentru că americanii refuzau efectiv să moară în poate cel mai frumos meci al acestui Mondial. Calificare pe linie a favoritelor hârtiei în sferturi, dar trebuie spus că graniţa dintre victorie şi eşec a fost în mai toate întâlnirile aproape insesizabilă.

Pe rând, Brazilia, Olanda, Franţa, Germania şi Argentina s-au calificat după un suspans demn de partidele de tenis pe muchie de cuţit. Chile a avut minge de meci la bara lui Pinilla, Mexicul era în sferturi cu 3 minute înainte de finalul celor 90 cu Olanda, Germania şi Argentina au tremurat în „tie-break” şi nici Franţa nu a dus-o mai bine contra Nigeriei. Nebunie a fost şi în bătălia outsiderilor, Costa Rica depăşindu-i până la urmă la penalty-uri pe grecii care la rândul lor egalaseră în prelungiri. Optimea care se anunţa teoretic cea mai tensionată a fost şi cea mai dezechilibrată, asta deoarece Columbia a fost mult peste Uruguay.