Despre fani, o specie pe cale de dispariţie. Doar Dinamo Bucureşti

UPDATE: Groaznic. Revoltător. Mişelesc. Un tânăr de 18 ani a primit o lovitură care i-a cauzat moartea, pentru că a intervenit să aplaneze un conflict, în care victimă era un alt puşti cu fular dinamovist...Adrian făcea parte din generaţia care moştenise (de la unchiul său) spiritul. E prea mult deja! Se moare! Efectiv se moare!

Citesc comentariile din primele minute de când articolul este pe site. De ce energiile astea nu se pot transforma în ceva care să readucă nebunia frumoasă în tribune? De ce ascunşi în spatele sticlelor şi a tastaurilor, cu ochii injectaţi de ură, sunt unii care ucid la propriu fenomenul pentru care oameni frumoşi aleg să trăiască?! Mă gândesc la familia căreia îi este dat să treacă prin aşa ceva şi mă cutremur. Şi aici nu e vorba despre stelişti, dinamovişti, rapidişti, petrolişti, olteni, timişoreni, clujeni, etc. E despre oameni, nu despre fani. Ori şi asta o fi o specie pe cale de dispariţie?!

Sunt cei mai buni pentru că nu au abandonat. Pentru că nu s-au lăsat dezbinaţi. Pentru că şi-au căutat, şi-au identificat, şi-au creat repere. Pentru că au conştientizat valoarea brandului, pentru că au respectat brandul, s-au subordonat lui şi l-au potenţat. Au vrut, au crezut, au avut strategie şi viziune. Nu doar fenomenul ultras supravieţuieşte odată cu ei. Sunt cei care păstrează vie ideeea ataşamentului faţă de culori, faţă de emblemă, sentimentul acela, pe cale de dispariţie, de apartenenţă la o idee, la o stare de spirit. Mulţi am trăit pasiunea de meci...Fiorii din preziua etapei, nebunia din dimineaţa partidei, drumul spre stadion, nodul în gât din momentul în care păşeai în tribună, ritualul ocupării locului, micile superstiţii, gestul ceremonios al desfăşurării fularului de la gât, urletul nebunesc de la gol, tristeţea indescriptibilă a eşecului. Dinamoviştii le au pe toate acestea. La prezent. Le trăiesc şi mai presus de toate le preţuiesc, le conştientizează, le cultivă şi le lasă moştenire. Îi invidiez cu respect pentru că au parte de aşa ceva...”FC Dinamo ştii că eu voi fi alături, căci fără tine nu aş putea trăi”, se aude cântecul manifest al galeriei. E o promisiune pe care şi-au ţinut-o indiferent de acţionari, conflicte şi dificultăţi.

Cât de importante sunt culorile...

Steliştii au obosit. Poate din mândrie, poate din trufie, poate pur şi simplu debusolaţi. L-au aclamat, l-au acceptat, l-au tolerat, l-au contestat, l-au renegat, l-au urât pe Becali. De la Sud la Nord şi invers. Ideea de apartenenţă la Steaua, Steaua devenită a lui Becali, s-a degradat treptat. Au lipsit dialogul, tactul, înţelepciunea. S-a promovat tonul răstit, au proliferat orgoliile inutile, ambiţiile de moment. Au fost scoase la înaintare argumentele care separă, nu care apropie. S-au pus prea multe contre, s-a intrat cu talpa(n) sus. Afirmaţii grave, neacoperite, categorice au lăsat urme. Un război al nimănui în care toată lumea a pierdut şi pierde. „Trup şi suflet pentru culori...” era un refren preferat şi pe care nu l-am mai auzit de mult în tribune la meciurile Stelei. Cam de când s-a spus prima oară că nu contează emblema şi culorile. Noaptea târziu, la câteva zile după derby, un fan înrăit concluziona după ce tot el mă abordase virtual: „Anunţaţi-i din partea noastră că atâtat timp cât nu vom avea emblema, culorile şi stadionul nu vom veni! Nu ne interesează de Gigi...”

Au sinucis ideea de Rapid

Ca şi pentru rivalii din Ghencea şi pentru rapidişti noţiunea de suporter tinde să devină un termen abstract. Aici lucrurile sunt un pic mai complexe. Planul de dezintegrare din interior a Rapidului a funcţionat perfect. De ca şi cum ar fi fost gândit în amănunt. Administrativul şi suporterii au conlucrat perfect în sufocarea ideii, altfel frumoase, de altceva în fotbalul românesc. Politică falimentară la propriu şi la figurat de management. Cu tot ce înseamnă abandonul lui Copos, ori epoca Taher, Cristescu, Valvis şi mai ales Moraru.

Lovitura decisivă însă a venit din tribune (şi din peluză). Rapidiştii au ştiut să îşi facă un titlu de glorie din incompetenţa celor care i-au condus de-a lungul timpului. Fie că şi-au arogat postura de oprimaţi ai regimului, fie că s-au autoironizat cu „ABBA”, ori cu „Nu e peşte ca stavridu şi echipă ca Rapidu...”. „Eram patruj de mii pe Republicii în B”, era argumentul final care încheia discuţiile cu pasiunea şi fotbalul. Nici în momentul în care zecile alea de mii au scăut la 30, la 20 şi chiar sub 10 nu ar fi fost o problemă. Totul s-a rupt la încăierarea aia absurdă din 25 iunie 2014. „Pentru mine Rapid este tot ce-am iubit şi voi iubi pân la moarte...” cântau probabil din răsputeri toţi cei care au orchestrat şi au participat la asasinarea ideii de Rapid. Nici nu mai contează dacă cu bună ştiinţă sau nu. Au ucis ceea ce atâtea generaţii de rapidişti se chinuiseră să ţină în viaţă.

Să preţuim cu toţii ideea de Dinamo

Şi nu, nu e vorba că dispar nişte grupuri de spuneţi-le cum vreţi care se strângeau în tribune. Să nu ducem lucrurile în derizoriu. Dispar pilonii care susţin fenomenul. Sună prea pompos? Dispare ataşamentul faţă de ceva, dispar repere. Nu e numai despre fotbal aici, ori despre sport.
Ce voiam să spun, de fapt, e că ar trebui să ne bucurăm cu toţii cât îi mai avem pe suporterii celor de la Doar Dinamo Bucureşti.