Cea mai tristă seară în Ghencea!

Brrr. Ciudată senzaţie am trăit la Steaua-CFR. Am fost în Ghencea şi în prima etapă a returului, dar a fost altfel. O atmosferă mai vie. În niciun caz ca pe vremea derby-urilor de altădată, dar acceptabil. (Galeria Rapidului a contribuit în mare măsura la cristalizarea acestei senzaţii). Fac precizarea că atunci nu am fost „cu treabă”. Am mers la „zero” ca spectator.

Didi şi poveştile de altădat'

Acum, cu Clujul am avut trei intervenţii de la nivelul gazonului alături de Didi Prodan. Noroc că am fost cu el, pentru că altfel...Deschid o paranteză. Didi chiar e un personaj. Are poveşti mii şi un fel special de a le spune. „Vezi stâlpii de la nocturnă că sunt aplecaţi un pic, nu?! Mă salută...<<Să trăieşti Tătuca>>, <<Hai, salut>>”, imaginează el un dialog pe un stadion pustiu cu o jumătate de oră înainte de startul unui joc oficial. Are un moment de seriozitate, de nostalgie, poate chiar de tristeţe „Nu credeam să vin la un meci al Stelei şi să văd asta...E atât de trist, vechi şi urât totul...Fiu-meu e stelist convins şi acum i-am zis să vină cu mine. Ştii ce mi-o spus?! <<Du-te tu, că asta nu e Steaua noastră.... >>”Îşi revine repede când priveşte spre poarta cu Glasgow...”De-ai ştii cât am repetat voleul ăla...Stăteam cu Costeluş (n.r. Gâlcă) după antrenament la pregătire suplimentară. El cu mingea...Io mai luam şi câte un pahar...”. Râde hâtru. Vorbeşte cumva autoironic despre vremea când „consuma”, cu detaşarea celui care a avut puterea să pună stop, atunci când toţi cei din jurul său vorbeau de el ca despre un dependent.

În gura tunelului de la vestiare îl zăreşte pe un domn cărunt...”Pantofarul...”. „Ia zi, băi, cât e ceasul!”...”Cât vreţi dumneavoastră...”. Repetă gluma şi cu alţi doi bărbaţi mai în vârstă şi răspunsul e acelaşi...”Cât vreţi dumneavoastră...”. Apoi explică...”Eram după un antrenament de dimineaţă şi tot aşa ne-am întins la un şpriţ...Toţi cădeau ca spicele pe lângă mine, alţii dădeau semne că vor să plece şi din oră în oră mai întreba unu cât e ceasul...Oamenii ăştia de la teren care stăteau cu noi jucătorii, ne răspundeau cu exactitate, dar eu de fiecare dată ziceam că nu e bine! Trecea timpul şi ne simţeam aşa de bine...Când se înserase demult am mai întrebat <<Acum cât e ceasu', mă>>...<<Cât vreţi dumneavoastră>>, a spus Pantofarul...<<No, aşe, mă...Nu puteai să răspunzi corect de la început?!>>...Şi de atunci a rămas vorba asta până azi”. Mda. Şi poveştile cu Didi pot continua la nesfârşit...”Didi, spune te rog două vorbe să vedem dacă e OK microfonul!”...”Ceteraşului îi place...”, a început să fredoneze el...

În numele emblemei, adică al Stelei adevărate!

În afară de Prodan, totul a fost straniu. Faptul că am putut vorbi fără să fiu tentat să ridic tonul pentru a acoperi vuietul tribunei. Tristeţe, resemnare, frustrare, depersonificare...Nimic nu mai e la fel! Profesia m-a dus la zeci de meciuri ale Stelei...Am trăit minunea cu Valencia, am fost martor la meciul nejucat cu Villarreal, când zeci de mii au suportat cu stoicism o zăpadă incredibilă, deşi era clar că nu are cum să se joace. Au vrut să îi vadă pe Zenga şi pe ceilalţi, să îi aclame, să le arate iubirea. Am asistat la jocuri în perioada „războiului” declanşat de Becali în peluza lui Jean Pavel, am fost pe stadion şi la renaştarea cu Olăroiu şi la drumul spre semifinalele Europa League acum fix 10 ani, aşa cum am văzut aproape toate meciurile din Europa cu Reghecampf antrenor...Am fost şi cu Ajax, şi cu Chelsea, şi cu Legia. Am văzut de atâtea ori Arena umplută de stelişti. Am respirat aerul acela trufaş, arogant, superior al lor. Adversarii lor pot spune multe despre ei. Că galeria nu e ca a nu ştiu cui, că nu au cântece, că sunt suporteri de rezultat, că nu sunt atât de dedicaţi sau mai ştiu eu ce, dar întotdeauna au fost cei mai mulţi şi ei au umplut cele mai mari stadioane. Numitorul comun al acestor momente de glorie rememorate, dar şi a altora de-a lungul timpului a fost petecul acela din dreptul inimii...Bucata aceea de pânză roş-albastră cu o stea galbenă, denumită generic emblemă.

Becali nu ştie, nu poate şi nu vrea să înţeleagă evidenţa

Mi-l şi închipui pe Becali în lumea lui (nu se vrea în niciun caz vreo ironie inoportună la adresa situaţiei de moment a patronului stelist), stând şi nereuşind să înţeleagă. Are un şoc. Iată că steliştii nu sunt ăia care urlau tâmp, aşteptând un spectacol grotesc: „Urcă-te pe maşină! Urcă-te pe maşină!”, atunci când se maimuţărea pe „Maibac”, nu mai sunt nici dintre cei care mult timp i-au acordat cecuri în alb continuând să vină la stadion în virtutea unei tradiţii de familie. Au avut toleranţă, s-au tratat paleativ cu nişte succese europene, dar undeva în conştiinţa colectivă fiecare declaraţie „Steaua sunt eu!”, a săpat, a erodat şi s-a ajuns în situaţia asta.

Îi e teribil de greu să priceapă... Palamaresul, culorile, emblema, ataşamentul, chiar demnitatea reprezintă pentru el simple noţiuni abstarcte. Ce nu e cuantificabil, măsurabil, monetizabil nu îi atrage interesul. Aşa e construit el, aşa vede lucrurile. A spus-o de nenumărate ori: „Fotbalul şi Steaua reprezintă o afacere!” Steliştii, de fapt aici sunt sigur că putem generaliza fără a-i supăra pe dinamovişti, rapidişti, olteni, timişoreni, pasionaţii de fotbal, sunt construiţi altfel! Ei operează cu simboluri, cu trăiri, sunt sensibili la nuanţe, atenţi la detalii. Au o toleranţă enormă, cum ziceam, dar şi o limită, de care nu e bine să te apropii. Problema Stelei e problema întregului fotbal românesc până la urmă. Am mai spus şi o voi repeta de fiecare dată. La cât de puţini şi săraci suntem nu ne putem permite luxul de a ţine departe de stadion nici măcar un singur om.

Lecţia umilinţei a lui Lucescu

Ce e de făcut?! Rolul nostru e de a informa, de a media, de a sesiza, de a dezvălui...Aici lucrurile sunt clare. Armata e datoare să pună problema responsabil. Nu vindicativ, nu în numele orgoliilor mai vechi sau mai noi. Iar Becali?! Ajutat, pentru a nu se ajunge să fie forţat să înţeleagă faptul că el personal nu reprezintă nimic raportat la istoria, tradiţia, numele şi, da emblema, Stelei. Când vine vorba de branduri în adevăratul sens al cuvântului, oamenii au apariţii efemere, iar rolul lor poate fi unul negativ ori pozitiv, fără ca starea materială să influenţeze decisiv asta. Aşa se face că privind fenomenul Steaua în ansamblu Pantofarul lui Didi poate fi mai important decât Gigi însuşi. Dacă va învăţa că oriunde în lumea asta la întrebarea „Cât e ceasul?” pusă de un fan, se răspunde cu „Cât vreţi dumneavoastră”, Becali va avea o ultimă şansă să recupereze timpul pierdut ca patron în Ghencea. Dacă nu, mă tem că epoca lui a apus. E, dacă vreţi, ca în pilda „umilinţei” dată de Mircea Lucescu... „Pentru a reuşi în fotbal trebuie să ştii să fii umil”, suna răspunsul marelui tehnician român la o întrebare despre secretul longevităţii sale. Să fii tu umil, în nici un caz să încerci voluntar sau involuntar să îi umileşti pe alţii! Fie că vorbim de coechipieri, adversari şi cu atât mai puţin pe suporteri! Şi, apropos de fanii stelişti, mai ştiu că în momentul în care vor simţi resortul vor veni din nou, vor umple stadioanele şi vor scanda cum numai ei ştiu să o facă „Trup şi suflet pentru culori”.

În loc de concluzie: „Nu e niciunde ca la Timişoara...”

Până atunci am văzut şi revăzut imagini cu frumoşii nebuni ai Banatului la derby-ul lor cu Ripensia. Ştiu şi din proprie experienţă ca pasiunea asta nu poate să dispară. Impresionant şi copleşitor ce s-a întâmplat în weekend pe "Păltinişanu". Mi-aş fi dorit enorm să fiu acolo...Să simt atmosfera oamenilor acelora, pentru ca apoi să scriu despre trăirile de acolo. Mai devreme sau mai târziu ştiu că şi ei vor reveni şi vor rămâne în prim plan cu modul acela unic de a-şi susţine necondiţionat echipa.

De fapt ideea, crezul...Pentru că despre asta vorbim până la urmă despre nevoia de a crede în ceva şi a o arăta, indiferent de patroni, de situaţie financiară, de jucători, etc.