Bucureşti-ne de fotbal!

Dincolo de meciurile în sine, dincolo de îmbunătăţirea infrastructurii şi de renovarea unor stadioane, dincolo de atenţia întregii lumi. Independent de investiţii ori sacrificii. Vorbesc aici şi acum de ce înseamnă asta în viaţa unui oraş, a populaţiei din acest oraş.

Sentimentul este unul extraordinar. De apartenenţă la ceva major, de parte activă şi implicată la un eveniment planetar, şi am curaj să afirm asta, chiar dacă turneul final este unul de Campionat European. Prin tot ceea ce se va întâmpla în acest perimetru, aşa-numitele „fan zone”, spaţii special amenajate pentru microbiştii din toate colţurile Europei, prin activitatea turistică din capitala României, bucureştenii se vor simţi, îndrăznesc să anticipez, mândri se ce li se întâmplă. Am fost martor în 2012 la momente care m-au făcut să mă simt ca la un turneu final major. Ca mulţi alţii am ieşit în oraş fie şi numai pentru a vedea furnicarul acela de oameni ce luaseră cu asalt centrul. Atunci vorbeam exclusiv de spanioli, fani ai celor de la Atletico Madrid, ori ai lui Athletic Bilbao. 

Seara de dinaintea meciului mi-a rămas impregnată poate mai bine şi în orice caz mai intens emoţional decât meciul cu tot cu ceremoniile care i-au precedat şi urmat.Vorbesc de bucuria aia necosmetizată, de naturaleţea unor indivizi care, sub pretextul fotbal, îşi dăduseră întâlnire într-un anonim, pentru ei, oraş din estul Europei. Erau fericiţi să vadă alţi oameni, localnici, susţinători ai echipei pentru care veniseră ori la fel de bine „adversari”, să interacţioneze, să împărtăşească experienţe, speranţe. Să stea efectiv la o terasă şi să dea mâna cu oricine. Acolo şi atunci cu toţii ne cunoşteam şi eram măcar amici, dacă nu chiar prieteni unii cu alţii. Ne unea ceva: bucuria de fotbal! Au fost nişte ore în care toată lumea a stat în acea zonă cu un zâmbet uriaş pe faţă...O cură de dezintoxicare de stres, de cotidian, de griji...Bucureştiul a respirat preţ de două zile şi o noapte un alt aer. S-a încărcat pozitiv cu poveşti frumoase, s-a contaminat de exuberanţa acelor oameni. Am întâlnit familii întregi de la bunici la nepoţi, fascinaţi de ceea ce văd. Am văzut umăr lângă umăr tricouri ale echipelor ce urmau să se înfrunte. Am surprins afectiv imagini nepereche şi am avut un sentiment de mândrie că trăiesc şi acasă senzaţii experimentate pe la turnee finale în toată lumea. Bucureştenii care au simţit astfel de trăiri în mai 2012 ar trebui să le înmulţească cu 20 pentru a afla adevărata dimensiune a ceea ce va fi în 2020 pe stăzi, în oraş, pe stadion.