Poveştile victoriei pe care n-a crezut-o nimeni

Din redacţia New York Times plecau spre tipar ultimele pagini ale ziarului de vineri, 30 iunie 1950. Ediţia se închidea deja, când responsabilul de la telex a auzit ţăcănitul scurt al maşinii care recepţiona depeşele. S-a dus agale spre aparat, era deja târziu, trecut de ora 23:00. A luat firul subţire de hârtie şi a citit mai mult din obişnuinţă, decât din interes.

“**Sport* Brazil* Belo Horizonte* Football World Cup* England – USA 0-1**”. Când maşina s-a oprit din ţăcănit, a rupt hârtia şi s-a îndreptat spre biroul redactorilor de sport. Plecaseră cu toţii demult, aşa că s-a dus spre hala mare în care responsabilul de număr făcea ultimele retuşuri la paginile întârziate. “E o chestie cu o cupă mondială de fotbal şi o echipă a Statelor Unite. Dar n-am mai văzut la fotbal scorul ăsta, 0-1.”

Responsabilul de număr s-a uitat lung la depeşă, s-a dus spre primul telefon şi l-a sunat acasă pe Arthur Daley, adjunctul de la Sport. A avut noroc, Daley era acasă şi a răspuns. “E o treabă cu soccer. Nici nu ştiu de unde au găsit jucători să trimită acolo. Şi oricum, cred că e o greşeală. Nu poate să fie England – USA 0-1. Poate e 10-1. Aşteptaţi să vină o confirmare. Nu e oricum importantă ştirea, puteţi să daţi drumul paginilor de sport fără ea.”, a spus Daley. Care, la New York Times era specialistul în box!

Peste Ocean, Anglia trăia în acea zi de 29 iunie 1950 ruşinea primei înfrângeri la cricket în faţa Indiilor de West, înfrângere care umpluse prima pagina a ziarelor de seară şi care urma a doua zi să fie dezbătută în aproape toate paginile cotidianelor de la Londra. Şi oricum, Anglia nu considera Cupa Mondială de fotbal vreo mare competiţie. Participa pentru prima oară, după ce boicotase ediţiile de dinainte de război, păstrându-şi aroganţa naţiunii care se ştia inventatoarea acestui sport şi se credea deţinătoarea tuturor adevărurilor lui.

Iar când agenţiile de presă au transmis rezultatul, reacţia a fost identică celei de la New York: “Ăştia nici un scor corect nu sunt capabili să trimită. O fi 10-0, sau 10-1?”.

Pe Estadio Independencia au fost la începutul meciului doar 10 151 de spectatori. Arena avea 30 000 de locuri şi la Mondialul brazilian s-au jucat aici trei partide. La aceasta au venit cei mai mulţi privitori, pentru că la pauză, asultând la radio partida, localnicii au dat năvală spre stadion. I-au încurajat pe americani, până la final, vreo 20 000 de oameni, ca de obicei şi ca oriunde în lume, suporteri ai celor consideraţi mai slabi. Din Statele Unite, la meci, un singur ziarist, dar şi acela, în vacanţă. Dent McSkimming, de la St. Louis Post Dispatch iubea fotbalul, soccerul cum zic americanii, şi s-a dus după echipa americană în concediu.

O săptămână mai târziu, când Post Dispatch a scris povestea meciului, habar n-a avut că Dent fusese acolo şi a pus alt redactor să se documenteze şi să semneze articolul. Oricum, impactul a fost minim în Statele Unite, abia după vreo 20 de ani scriindu-se prima oară serios despre acest success.

Faza cu pricina a fost cu adevărat stranie. O spun şi englezii, şi americanii. Harry Keough, care juca stopper la yankei, a văzut totul foarte bine, de acolo, din propriul teren: “Walter Bahr a driblat pe stânga, la marginea careului Angliei. Apoi a lovit mingea, încercând să şuteze, şi Joe Gaetjens s-a repezit spre ea. M-am gândit: “la naiba, n-ar cum să ajungă la minge!” Dar cumva, habar n-am cum, Joe a lovit-o cu capul şi nici n-am ştiut unde e, până când am văzut-o în poartă.”

Bert Williams va împlini în ianuarie 93 de ani. A jucat până la 39 de ani, aproape 400 de meciuri pentru Wolverhampton şi a strâns 30 de selecţii în naţionala Angliei. În acea după-amiază apăra poarta Angliei: “A fost o întâmplare. Când cineva loveşte mingea şi te duci acolo unde anticipezi că va ajunge, dar ea e deviată şi-şi schimbă direcţia, ăsta e noroc chior. Cu toţii am presupus că americanii vor încerca să nu piardă la un scor de cricket. Acum, după 60 de ani, când cineva află că am fost în naţionala Angliei în acei ani, sunt întrebat imediat: ”ai jucat contra americanilor?” Am încercat să uit acel meci, dar aşa ceva e imposibil.”

Golul s-a marcat în minutul 39 şi, în ciuda atacurilor purtate furibund spre poarta lui Frank Borghi, englezii n-au reuşit să înscrie. Chit că erau consideraţi printre cei mai buni din lume, dacă nu chiar cei mai buni, fiind marii favoriţi ai întrecerii. Aşa se face că acest singur gol a născut un erou pe care multă vreme lumea l-a uitat: Joe Gatjens.

Un străbunic, Thomas, traversase Oceanul din Bremen spre Caraibe, ca emisar economic al regelui prusac Frederick William III, şi se stabilise în Haiti, undeva pe la 1835. Într-o inevitabilă amestecătură de rase, Joe venise pe lume într-o familie cu tată german, dar nativ haitian, şi mamă băştinaşă sadea.

L-au trimis să studieze economia la Columbia University şi după cursuri spăla vasele la Rudy’s Cafe, unde se servea mâncare spaniolă şi se strângeau pasionaţii de soccer din Harlem. Eugene “Rudy” Diaz emigrase din Galicia, era proprietarul cafenelei şi al echipei Brookhattan Galicia. Acolo juca Joe şi în 1949 cucerise titlul de golgeter în American Soccer League. De acolo a fost selecţionat în echipa pentru Mondialul din Brazilia.

N-a primit niciodată cetăţenia americană, jucând pentru reprezentativă doar pentru că făcuse o cerere în acest sens. S-a întors în Haiti şi a trăit liniştit şi în anonimat până în 1964. Doi dintre fraţii lui fuseseră opozanţi ai regimului dictatorului Francois Papa Doc Duvalier, iar el, deşi niciodată interesat de politică, a fost arestat în dimineaţa zilei de 8 iulie. Se presupune că a fost ucis de poliţia secretă a lui Duvalier, dar niciodată nu i-a fost găsit corpul. Abia în 1976 a fost înscris în United States Soccer Hall of Fame.

Frank Borghi, celălat erou uriaş al meciului de la Belo Horizonte, care apărase spre disperarea englezilor toate mingile trimise spre poarta sa, fusese brancardier pe front, în al doilea război mondial. Staţionat la Basingstoke, în Anglia, încă adolescent, îşi umplea timpul cu fotbal, alături de localnici. Aşa ajunsese portar, iar la terminarea războiului (a debarcat în Normandia, apoi a ajuns până aproape de Berlin) se întorsese acasă şi jucase pentru aproape toate echipele din St. Louis, cucerind în 1948 şi 1950 United States Open Cup, cu legendara Simpkins.

Ar mai fi de spus că americanii au ajuns la turneul final cu noroc. A fost aşa: Anglia a câştigat grupa preliminară a britanicilor, terminând prima după meciurile cu Irlanda de Nord, Scoţia şi Ţara Galilor. Scoţienii, de pe doi, ar fi trebuit să meargă şi ei în Brazilia, dar au refuzat. Din grupa a şasea, Franţa, câştigătoarea, a anunţat FIFA că e prea scumpă deplasarea. Iar Belgia, a doua clasată, a refuzat şi ea să treacă Oceanul, tot din motive financiare. În criză de timp, conducătorii FIFA au decis să mai aloce un loc pentru America de Nord, acolo unde în preliminarii se jucaseră doar şase meciuri, într-o grupă de trei, Mexic, Statele Unite şi Cuba.

O casă de pariuri din Anglia oferise o cotă de 500-1 pentru victoria americanilor. Nu a rămas vreo dovadă că cineva a pariat şi ar fi câştigat din asta. Cert e că succesul cu 1-0 din acea după-amiază braziliană de 29 iunie 1950 e şi azi considerat cel mai mare şoc la un turneu final al Cupei Mondiale. Atât de mare, încât iniţial nimeni nu a crezut, iar mai apoi, parcă toţi au vrut să uite, cum uiţi un vis care te-a bântuit într-o noapte, fără să ştii dacă e un coşmar, sau un basm.

Şi încă ceva: Anglia a purtat la Belo Horiyonte un echipament albastru. Prima şi ultima oară în istorie!