Zizou, pentru a redescoperi magia

Ştim deja că Zinedine Zidane este noul antrenor al lui Real Madrid, după ce Rafa Benitez a fost demis în urma egalului cu Valencia, 2-2. Misiunea lui Zizou este să îi facă pe galactici să redescopere plăcerea fotbalului, care le-a cam dispărut în perioada Benitez. La ultimul său meci ca jucător pe Bernabeu, fanii Realului i-au transmis un mesaj definitoriu: "Mulţumim pentru magie!".

Acum, ca antrenor, Zidane trebuie să redescopere magia cu care i-a fermecat pe madrileni între 2001 şi 2006, o sarcină infinit mai grea acum decât în vremea când vrăjea balonul ca nimeni altul. Până când ne vom face o idee solidă despre antrenorul Zidane, vă propun să ne reamintim de cine a fost fotbalistul Zinedine Zidane.

Cel mai bun jucător european al ultimilor 50 de ani, cum l-a desemnat UEFA la jubileul său de aur din 2004, Zinedine Zidane a fost omul care a adus Franţei primul titlu mondial din istorie. Totodată, el a reamintit cel mai bine de fotbalul-spectacol pe Santiago Bernabeu din epoca de aur a anilor 50-60, fiind considerat moştenitorul de drept al marelui Alfredo di Stefano la Real Madrid. “Este un spectacol în mişcare şi joacă de parcă ar avea mănuşi de mătase în picioare”, l-a descris pe Zidane chiar Don Alfredo, iar Jean Varraud, omul care l-a descoperit şi l-a propus celor de la AS Cannes, spunea: “A trecut de unul, doi, trei, patru, cinci, şase adversari cu mingea la picior. Era sublim, picioarele lui vorbeau cu mingea!” Dincolo de talentul imens cu care a fost înzestrat, Zidane avea toate calităţile necesare unui lider adevărat: charismă, eleganţă în fiecare mişcare, o creativitate aparte, ce te făcea să crezi că are încorporat un GPS în creier, atitudine şi inspiraţia de a ieşi la rampă tocmai în cele mai importante momente, în marile meciuri, mai ales când nimeni nu se mai aştepta la ceva din partea lui. Este doar al patrulea fotbalist, alături de Vava, Geoff Hurst şi Pele, care a marcat trei goluri în finalele Cupei Mondiale, iar reuşita sa din finala Champions League din 2002 este considerată cea mai frumoasă din istoria competiţiei. Singurul său punct slab a fost sensibilitatea la jignirile privind originile sale algeriene şi reacţiile sale violente ca răspuns la aceste provocări, care l-au împiedicat cumva să fie un jucător şi mai mare. La fiecare lovitură de acest gen, nu ezita să răspundă în aceeaşi manieră, ceea ce i-a atras numeroase suspendări încă de când era la tineretul lui Cannes. Directorul academiei, Guy Lacombe, l-a şi avertizat: “Vei primi lovituri până la finalul carierei. Aşa se întâmplă cu jucătorii talentaţi ca tine. Dar dacă îţi faci mereu singur dreptate, îţi vei petrece toată viaţa pe marginea terenului uitându-te la alţii cum joacă.” “Dacă te uiţi la cele 14 cartonaşe roşii pe care le-am primit în carieră, 12 dintre ele au fost rezultatul unei provocări. Nu este o justificare, nu este nicio scuză, dar pasiunea, temperamentul şi sângele meu m-au făcut să reacţionez astfel”, a spus Zidane după ce s-a retras din fotbal.

Născut pe 23 iunie 1972 la Marseille, Zinedine Yazid Zidane a fost cel mai mic dintre cei cinci copii ai unei familii de emigranţi berberi din regiunea Kabylie, aflată în Nordul Algeriei. Părinţii săi, Smail şi Malika, plecaseră în 1953 chiar înaintea izbucnirii războiului algerian şi se stabiliseră inţial în Nordul Parisului, înainte de a se muta la mijlocul anilor 60 în La Castellane, o suburbie a Marsiliei. Aici, a început fotbalul Zizou, care mai târziu avea să spună: “Nu am uitat vreodată cum jucam fotbal împreună cu prietenii din vecini la propria noastră Cupă Mondială. Într-un fel, am simţit cum îi reprezint şi pe ei.” Idolul său din copilărie a fost atacantul uruguayan Enzo Francescoli, din perioada în care acesta juca la Olympique Marseille. Atât de mult l-a îndrăgit pe cel supranumit „El Principe” încât pe primul său băiat l-a botezat Enzo!

La 14 ani, a fost remarcat de scouter-ul lui AS Cannes de Jean Varraud, fost jucător al echipei de pe Coasta de Azur, şi în 1989 ajungea la academia clubului. Pe 18 mai 1989, a debutat la vârsta de 16 ani în prima ligă a Franţei într-un meci cu Nantes, iar prima sa reuşită a fost tot împotriva lui Nantes, pe 10 februarie 1991. În sezonul 1991-1992, devine un jucător de bază la Cannes, care obţine prima sa calificare din istorie în cupele europene graţie unei clasări pe locul patru, cea mai bună poziţie a clubului de la retrogradarea din Ligue 1 în 1949!

După această stagiune de vis, Zidane ajunge la Girondins de Bordeaux, unde se face remarcat la capătul unui parcurs de poveste în Cupa UEFA. În ediţia 1995-1996, marchează un gol în optimile de finală împotriva lui Betis Sevilla de la 40 de metri, iar în sferturi, face un retur de senzaţie în faţa lui AC Milan într-un meci câştigat de Bordeaux cu 3-0. În ciuda eşecului din ultimul act al Cupei UEFA cu Bayern Munchen, Zidane devenise o certitudine, după ce a contribuit din plin şi la calificarea Franţei la EURO 1996, marcând un gol de senzaţie în Ghencea în partida decisivă din preliminarii, câştigată cu 3-1 în faţa României. În 1996, este ales Jucătorul Anului în Ligue 1şi tot în acelaşi an, ajunge până în semifinalele Europeanului din Anglia cu naţionala Franţei, eliminată la penalty-uri de Cehia, echipă împotriva căreia chiar debutase pentru Les Bleus pe 17 august 1994 într-un amical încheiat la egalitate, 2-2, în care a marcat două goluri.

În vara lui 1996, este transferat de câştigătoarea Champions League, Juventus, tocmai la recomandarea fostului star al bianconerilor, Michel Platini. La Torino, Zidane a cucerit Cupa Intercontinentală, Supercupa Europei, două titluri în Serie A, o Supercupă a Italiei, dar a şi pierdut două finale consecutive de Champions League, în 1997 şi 1998. Pasiunea sa pentru fotbal era fără limite, după cum avea să dezvăluie chiar antrenorul său de atunci al lui Juve, Marcello Lippi. „Îmi aduc aminte că într-o seară, am plecat de la un restaurant la ora 11, iar Zidane juca fotbal cu nişte oameni din zona unde avea nişte prieteni algerieni. L-am întrebat ce face la ora asta pe străzi şi mi-a răspuns că îi place să joace alături de amicii săi. I-am spus că e minunat, într-adevăr, doar să aibă grijă să nu se culce prea târziu”.

Iar Zizou a ţinut cont de sfaturile antrenorului său pentru că în vara lui 1998, nimeni nu a fost mai presus decât el la Cupa Mondială găzduită chiar de Franţa. Asta deşi începutul a fost ratat, întrucât Zidane a fost eliminat în al doilea meci din grupe cu Arabia Saudită pentru lovirea unui adversar, ceea ce i-a atras suspendarea până în sferturile de finală. El a revenit în echipă la semifinala împotriva Croaţiei, unde a jucat un rol major în calificarea „cocoşilor galici” în ultimul act de la Paris. Se spune că marii jucători ies la rampă în marile meciuri, iar Zidane a respectat întru totul această zicală. În finala cu Brazilia de pe Stade de France, a fost sclipitor, reuşind o dublă în prima repriză, iar Franţa s-a impus cu 3-0 şi s-a încoronat pentru prima dată campioană mondială. Zidane a devenit un erou naţional, a primit titlul Legiunii de Onoare şi a fost recompensat cu Balonul de Aur pentru cel mai bun jucător european al anului. Doi ani mai târziu, Zidane a cucerit şi titlul de campion european cu naţionala Franţei, după o victorie obţinută în prelungiri în faţa Italiei, iar decarul „cocoşilor galici” a fost desemnat jucătorul turneului.

În sezonul 2000-2001, este desemnat pentru a doua oară cel mai bun jucător străin din Serie A, deşi Zizou a avut parte de mai multe dezamăgiri: ratarea titlului în Italia, eliminarea din Champions League încă din faza grupelor şi încă un episod negru legat de comportamentul său. În meciul cu Hamburg, care a consfinţit eliminarea lui Juve din Liga Campionilor, Zidane a primit cartonaşul roşu pentru că l-a lovit cu capul în faţă pe germanul Jochen Kientz. A fost şi suspendat mai multe partide în cupele europene, însă suspendarea avea să şi-o ispăşească în tricoul lui Real Madrid.

În vara lui 2001, ”galacticii” îl transferă pentru aproape 75 de milioane de euro, record mondial la acea vreme şi care a rezistat aproape un deceniu până la trecerea lui Cristiano Ronaldo de la Manchester United la Real. Pe Santiago Bernabeu, avea să-şi desăvârşească întreaga carieră încă din primul an. În finala Champions League din 2002, disputată pe Hampden Park din Glasgow împotriva lui Bayer Leverkusen, Zidane a marcat golul care a adus a noua Cupă a Campionilor în vitrina Realului, iar reuşita sa, de 2-1, este considerată cea mai frumoasă din întreaga istorie a competiţiei. Au urmat Supercupa Europei, Cupa Intercontinentală şi un titlu de campion al Spaniei, cucerit în 2003, dar ultimii săi trei ani la Real au fost marcaţi de criza profundă a Imperiului Galactic imaginat de Florentino Perez. În acelaşi timp, şi naţionala Franţei înregistrase un regres uriaş, după ce a fost eliminată de la Cupa Mondială din 2002 încă din faza grupelor, Zidane evoluând doar în ultima partidă a turneului din cauza unei accidentări, şi de la EURO 2004 în sferturile de finală de Grecia, carea avea să şi cucerească titlul continental. Astfel, după turneul final din Portugalia, Zizou îşi anunţă retragerea din naţională, alături de alţi membri ai vechii gărzi a generaţiei de aur, precum Lilian Thuram, Claude Makelele, Marcel Desailly şi Bixente Lizarazu. A revenit, însă, la rugămintea selecţionerului Raymond Domenech, după ce Les Bleus începuseră şchiopătat preliminariile Cupei Mondiale, fiind în pericol de a rata califcarea la turneul final. Zidane, alături de Thuram şi Makelele, au jucat primul lor meci după revenire pe 3 septembrie 2005, într-un succes cu 3-0 în faţa Insulelor Feroe. Franţa a obţinut biletele pentru Mondialul din Germania, care avea să fie cântecul de lebădă al lui Zizou. Chiar înaintea turneului final, pe 27 mai 2006, în amicalul câştigat cu 1-0 în faţa Mexicului, a intrat în clubul centurionilor de la prima reprezentativă, devenind doar al patrulea jucător cu cel puţin 100 de selecţii, alături de Desailly, Thuram şi Didier Deschamps. Cu câteva săptămâni mai devreme, îşi anunţase retragerea definitivă din fotbal imediat după Cupa Mondială din Germania, iar ultimul său meci în tricoul Realului a fost unul extrem de emoţionant. Pe 7 mai, la partida cu Villarreal, încheiată la egalitate, 3-3, 80 de mii de fani au fost pe Santiago Bernabeu pentru a-şi lua rămas bun, afişând un mesaj uriaş care spune totul despre ce a însemnat Zidane la Madrid: „Mulţumim pentru magie!”

Devenea evident că ultimul meci al Franţei la Cupa Mondială va fi şi cel de retragere al lui Zidane. Les Bleus au început slab turneul final, cu două remize în primele două etape, cu Elveţia şi Coreea de Sud, în care Zidane a primit două avertismente, fiind suspendat pentru ultima partidă cu Togo. Franţa trebuia să învingă pentru ca Zizou să mai poată juca măcar un meci la Mondialul german. Iar „cocoşii galici” au câştigat cu 2-0, oferindu-i decarului său şansa unei retrageri demne de întreaga sa carieră. În optimile de finală, naţionala lui Raymond Domenech a dat piept cu Spania, care impresionase cel mai mult în faza grupelor, câştigând toate cele trei partide. Colegii lui Zidane de la Real Madrid, Iker Casillas, Sergio Ramos şi Raul Gonzalez, la fel ca şi jurnaliştii din presa spaniolă, începuseră să facă glume pe seama faptului că îi vor grăbi retragerea din fotbal. Numai că Zizou a început să strălucească la acest Mondial tocmai în meciul de la Hanovra: a centrat decisiv la reuşita lui Vieira şi apoi a închis tabela la 3-1 în prelungiri după o acţiune personală de toată frumuseţea. Urma în sferturi, confruntarea cu deţinătoarea Cupei Mondiale, Brazilia, unde juca un alt coechipier de la Real, Ronaldo. Zidane a făcut încă un meci mare, pasându-i decisiv lui Thierry Henry la unicul gol al partidei de la Frankfurt şi Franţa ajungea în semifinale, unde o aştepta Portugalia lui Figo. Şi aici, Zidane a jucat un rol fundamental în victoria „cocoşilor galici” cu 1-0, transformând o lovitură de la 11 metri. Astfel, Zidane era în faţa celui mai dorit meci de retragere al oricărui fotbalist: finala Cupei Mondiale! Chiar înaintea partidei cu Italia de la Berlin, decarul Franţei a fost desemnat cel mai bun jucător al turneului final, iar după doar şapte minute în ultimul act, deschidea scorul dintr-un penalty executat cu foarte mult sânge rece, gest specific doar marilor campioni. Îl avea în faţă pe Gianluigi Buffon, cel mai bun portar din fotbalul mondial, dar asta nu l-a împiedicat să încerce o scăriţă. Mingea a atins bara transversală, apoi a căzut dincolo de linia porţii. Zidane devenea doar al patrulea jucător care înscrie în două finale de Campionat Mondial, alături de Pele, Paul Breitner şi Vava! Numai că meciul de la Berlin a mai avut un protagonist, fundaşul italian Marco Materazzi. Acesta a egalat scorul la 1 în minutul 19, apoi l-a şicanat pe Zizou până când sângele căpitanului Franţei a dat în clocot de furie în minutul 110. Atunci, Zidane l-a lovit cu capul în piept pe Materazzi şi a fost eliminat de arbitrul argentinian Horacio Elizondo, iar Franţa a pierdut finala la loviturile de departajare cu 5-3. O parte a suporterilor „cocoşilor galici” l-au pus la zid pe eroul lor, însă, după ce acesta şi-a motivat reacţia furioasă ca urmare a unor insulte adresate de Materazzi sorei sale, Zidane a fost iertat. Ulterior, Zizou avea să declare chiar că mai bine moare decât să-i ceară scuze italianului!

După ce s-a retras din activitatea de jucător, Zinedine Zidane nu şi-a manifestat iniţial intenţia de a rămâne în preajma fotbalului. Însă, după ce a ajuns consilier special la Real Madrid în 2010, influenţa sa în club a crescut considerabil. Devenit director sportiv, l-a convins pe fundaşul Raphael Varane să semneze cu Realul, deşi era dorit şi de Manchester United, apoi în 2013, a ajuns unul dintre secunzii lui Carlo Ancelotti. Împreună cei doi au pus umărul la câştigarea La Decima, cea de-a zecea Cupă a Campionilor Europeni din istoria clubului. După această experienţă, Zidane a preluat-o pe Real Madrid Castilla, iar din 4 ianuarie 2015, a fost învestit antrenor principal al grupării de pe Santiago Bernabeu, înlocuindu-l pe Rafa Benitez. La prezentarea oficială, preşedintele Florentino Perez i-a spus: „Ştiu că pentru tine cuvântul imposibil nu există!”.