Ziua cea mai tristă

5 octombrie 2000 a devenit ziua care ne-am fi dorit cu toții să nu fi existat! A fost ziua în care am aflat că în viața unui fotbalist există nu doar bani, mașini sau femei, dar și suferință, durere și, din păcate, și moarte! A fost ziua în care am realizat că expresiile „câine până la moarte” și „și-a dat viața pe teren” nu sunt doar figuri stilistice, ci și o crudă realitate. A fost ziua în care Cătălin Hîldan a îmbrăcat pentru ultima dată tricoul alb-roșu cu numărul 11, atât de drag lui încât el avea să fie și ultimul care îl poartă.

Hîldan nu a fost cel mai mare jucător din istoria lui Dinamo! Nici cel mai tehnic, nici cel mai titrat, poate nici cel mai frumos! Dar el a devenit un simbol unic al clubului din Ștefan cel Mare prin devotamentul său, prin dăruirea totală și prin spiritul de luptă unic de fiecare dată când călca iarba verde de acasă, pentru că stadionul Dinamo era ca și casa lui. Cu siguranță, au fost jucători care au însemnat mai mult din punct de vedere sportiv pentru gruparea alb-roșie decât Cătălin, dar din punct de vedere afectiv e greu să concurezi cu ceea ce a însemnat cu adevărat Unicul Căpitan! Un lider înnăscut, genul de fotbalist care putea ţine piept furtunilor de unul singur, un om instinctiv alimentat de emoţii, adrenalină şi dorinţa nebună de victorie. Puteai merge la război cu el pentru că avea o misiune certă: de a câștiga Jocurile Foamei. Iar dacă nu învingea, știai mereu că a dat totul pentru că el nu a înșelat niciodată fotbalul și nu și-a trădat niciodată armata. De aceea, peluza care îi poartă de atâta timp numele îi cinstește memoria cu fiecare ocazie specială în speranța de a le insufla celor care îmbracă tricoul lui Dinamo spiritul Cătălin Hîldan.

Odihnește-te în pace, Căpitane!