Lectia de spaniola a Realului

Atletico a fost privita mult timp drept echipa nevoiasa a Madridului, care a stat mai mereu in umbra mult mai stralucitorilor rivali de la Real. Numai ca Atleti s-a debarasat de acest statut de outsider o data cu venirea lui Diego Simeone ca antrenor in 2012, iar los colchoneros pareau ca au intrat intr-o luna de miere fara sfarsit. Un trofeu Europa League, Supercupa Europei, titlul in La Liga, Copa del Rey si doua finale de Champions League au fost argumentele prin care Cholo a demonstrat ca poti reusi in fotbal, ca si in viata, prin munca, umilinta, pasiune, sacrificiu si lupta.

Numai ca in aceasta noapte, pe Santiago Bernabeu, Atletico a redevenit o echipa marunta, in ciuda faptului ca trecuse deja la un alt nivel, nemaifiind de ceva vreme ruda saraca a bogatilor de la Real. A platit peste 30 de milioane de euro pe un atacant precum Gameiro si se va muta pe un nou stadion, de cinci stele, care va putea concura de la egal la egal cu acel parfum glamour de pe Bernabeu. Insa, toate aceste vise de preamarire s-au spulberat precum in povestea Cenusaresei. Inainte de miezul noptii in capitala Spaniei, Atletico s-a trezit in zdrentele pe care credea ca nu le va mai imbraca niciodata si transformata, din nou, dintr-o printesa care aspira la gratiile printului de la marele bal al fotbalului intr-o fiinta stearsa, banala, care ne-a facut pe toti sa ne intrebam ce cauta si cum a ajuns pana aici?!

Pentru ca trupa lui Simeone a preluat din infatisarea sumbra a antrenorului sau si a fost precum o Doamna in Negru a Champions League. Cu doar un sut pe spatiul portii lui Keylor Navas, si acela in minutul 90, nu poti avea pretentii sa ajungi in finala. Bayer Leverkusen si Leicester City au fost doua echipe naive in fata lui Atletico, dar fotbalul nu poate fi pacalit la nesfarsit cu un joc meschin. In urma cu doi ani, Radu Paraschivescu scria intr-un editorial ca nici nu se poate vorbi cumva de stilul Simeone pentru ca stilul, ca si definitie semantica, presupune o anumita arta de a-ti exprima ideile intr-o maniera aleasa, ceea ce nu este deloc cazul la Atletico. Iar acest lucru pare de neinteles in conditiile in care Simeone are la dispozitie suficienti jucatori de calitate. Primele zece minute de pe Bernabeu au fost definitorii pentru intreaga seara, cu un Real infometat, care m-a facut pentru o clipa sa ma gandesc la felul in care jurnalistul francez Gabriel Hanot a descris startul meciului Brazilia – URSS 2-0 de la Cupa Mondiala din 1958, primul in care Pele si Garrincha au jucat impreuna: „acelea au fost cele mai bune trei minute de fotbal din istorie”! Poate ca cele zece minute de la Madrid nu au fost cele mai frumoase din istorie, dar, totusi, cred ca au fost cele mai bune din acest sezon de Champions League. Diferenta dintre „galactici” si „plapumari” a fost precum cea dintre Zinedine Zidane si Diego Simeone din zilele lor de fotbalisti: francezul, elegant, sclipitor si genial, iar argentinianul, ponosit si sters.

Cristiano Ronaldo a facut, iarasi, un meci perfect, reusind al doilea hattrick consecutiv in competitia de lux a Europei, dupa cel cu Bayern Munchen, iar Real incepe sa se gandeasca deja la La Duodecima. De trei ani incoace, Madridul ne tot invata sa numaram in spaniola dupa zece, dupa ce se poticnise atata timp pana sa castige La Decima. Acum, profesorul de spaniola este in fata unei provocari pe care nu a stiut niciodata sa o duca la capat cu brio in era moderna a fotbalului: sa ramana concentrata in La Liga in lupta pentru titlu, in acelasi timp in care se pregateste de finala de la Cardiff. Dar Zidane a aratat mereu ca pentru el nu exista cuvantul imposibil!