Jurnalul unui iubitor de rugby, partea a doua

Astăzi, când naționala de rugby a Uruguayului își va face bagajele pentru a se întoarce acasă după eliminarea de la Cupa Mondială, jucătorii lui Pablo Lemoine vor putea privi în urmă, prin hubloul avionului care-i va traversa Atlanticul, cu mândrie. Și asta în ciuda faptului că spre deosebire de precedentele participări la turneele finale, în 1999 și 2003, sud-americanii nu au obținut nicio victorie.

Însă, dincolo de faptul că a fost aruncată în Grupa Morții, alături de Australia, Anglia, Țara Galilor și Fiji, Uruguayul s-a autodepășit prin atitudinea sa exemplară de la fiecare meci în condiţiile în care rugbyștii lui Pablo Lemoine sunt, în majoritate, amatori și i-au avut în faţă ca adversari tocmai pe oamenii pe care îi urmăresc și îi admiră la televizor.

Deși rugby-ul a fost adus de englezi în Uruguay încă din secolul al 19-lea și a fost practicat la început doar în școlile unde se vorbea exclusiv limba engleză, sud-americanii au devenit cunoscuţi în lumea sportului cu balonul oval abia după teribilul accident aviatic din 1972. Atunci, jucătorii unei echipe de rugby din Uruguay, Old Christians Club, au fost printre cei 45 de pasageri ai unui avion prăbușit în Anzi. Din cei 27 de supravieţuitori, alţi opt au murit în urma unei avalanșe, iar ceilalţi au supravieţuit timp de aproape trei luni în condiţii cumplite de frig și foamete. Unica lor șansă era să recurgă la canibalism astfel că s-au hrănit cu foștii lor camarazi, ale căror trupuri se conservaseră bine în zăpadă. Povestea a făcut înconjurul lumii și a fost transpusă și pe marile ecrane într-un blockbuster în anii 90.

Acum, însă, eroii unei alte pelicule care se dorește să aibă succes sunt chiar jucătorii lui Pablo Lemoine. Si asta pentru că un fost rugbyst al naţionalei sud-americane, Luis Ara, a realizat un documentar în care a surprins viaţa obișnuită a acestor bărbaţi extraordinari. Scopul său este să ajute la popularizarea rugby-ului în Uruguay și pentru a arăta ce eforturi au făcut acești jucători pentru a fi prezenţi la Cupa Mondială din 2015. Unii au fost puși în situaţia de a-și pierde slujbele și de a fi daţi afară de la serviciile lor tocmai pentru că petrec prea mult timp la antrenamente și în turnee! Căpitanul Santiago Vilaseca lucrează la o bancă, Nicolas Klappenbach este medic, Matias Beer a fost obligat să renunţe la jobul său de inginer pentru a se pregăti corespunzător, Jeronimo Etcheverry este student la economie, iar German Kessler la agronomie. Totuși, în această naţională există și un rugbyst cu pedigree, un om venit dintr-o dinastie specială, Agustin Ormaechea, fiul lui Diego Ormaechea, cel mai în vârstă marcator al unui eseu la o Cupă Mondială, în 1999, și omul care a adus prima victorie pentru sud-americani la un turneu final împotriva Spaniei. Agustin a contribuit din plin la calificarea Uruguayului la Cupa Mondială prin eseul decisiv din barajul cu Rusia, la finalul căruia spunea cu lacrimi în ochi că a așteptat o viaţă un asemenea moment!

Această echipă de amatori a rezistat onorabil în faţa unor mari forţe ale rugby-ului, iar acum poate părăsi cu fruntea sus Insula Britanică. Așa cum o spunea chiar Luis Ara, nationala lui Pablo Lemoine a pus foarte multă pasiune pentru rugby și pentru propriul drapel la Cupa Mondială și s-a luptat eroic până în ultima clipă indiferent de scorul cu care era condusă. Iar mesajul de rămas bun al căpitanului Santiago Vilaseca după meciul cu Anglia, în care îi transmite un pupic virtual și un sincer „Te iubesc!” soţiei sale, care îl urmărea la televizor din Uruguay, este poate cel mai frumos moment al acestei Cupe Mondiale!