Fangio, marele maestru din Marele Circ

Astăzi, se împlinesc 22 de ani de la moartea argentinianului Juan Manuel Fangio. Cu această ocazie, vă invit să ne reamintim de unul dintre cei mai mari piloţi din istoria Formulei 1, prin intermediul acestui capitol din cartea „100 de sportivi legendari”, care va apărea în acest an. Este considerat cel mai mare pilot al tuturor timpurilor cu toate că geniul său nu a putut fi admirat pe viu de foarte mulţi iubitori ai Formulei 1. În cele şapte sezoane complete în care a alergat în Marele Circ, a câştigat cinci titluri de campion cu patru echipe diferite şi a fost vicecampion de două ori. În cele 51 de Mari Premii în care a concurat, de 48 de ori a pornit din prima linie, obţinând 29 de pole-position, 35 de clasări pe podium şi 24 de victorii. Practic, procentajul de succese al său este cel mai mare din întreaga istorie a Formulei 1, 46,15%, iar recordul său de cinci titluri a rezistat aproape o jumătate de secol înainte de a fi doborât de Michael Schumacher. Sunt, însă, doar cifrele reci ale unui adevărat maestru, care a înnobilat Formula 1 prin stil, graţie şi un simţ al onoarei nemaivăzut nici înaintea sa, nici după el.

Născut pe 24 iunie 1911 la Balcarce într-o familie numeroasă, Juan Manuel Fangio Deramo a fost al patrulea dintre cei şase copii (trei fete şi trei băieţi) pe care i-au avut Loreto şi Herminia, doi emigranţi italieni. Aceştia i-au transmis valorile pe care le-a preţuit cel mai mult în viaţă: dragostea faţă de Dumnezeu, demnitatea muncii, respectul faţă de ceilalţi, onestitate, integritate, autodisciplină şi un simţ al responsabilităţii care i-a caracterizat întreaga existenţă.

La 11 ani, a început să lucreze ca mecanic, renunţând ulterior la studii pentru a se dedica total pasiunii vieţii sale. După ce şi-a satisfăcut stagiul militar, Fangio şi-a deschis propriul atelier şi a început să concureze, de la vârsta de 18 ani, în curse locale de anduranţă, pe terenuri accidentate, în întreaga Americă de Sud. Prima maşină pe care a alergat a fost un Ford, folosit pe post de taxi în Buenos Aires, recondiţionat chiar de către argentinian. În 1940, Juan Manuel Fangio a câştigat Gran Premio del Norte, o competiţie întinsă pe 10 mii de kilometri, care a traversat Anzii, din Buenos Aires până în Lima şi înapoi şi care a durat două săptămâni, fără nicio zi de pauză. Practic, preparea personală a acestor maşini primitive, experienţa imensă şi eforturile sale supraomeneşti din aceste maratoane ale nebuniei au făcut ca, ulterior, fiecare cursă din Formula 1 să i se pară o joacă de copii lui Fangio. Opt ani mai târziu, în 1948, Juan Manuel Fangio a avut parte de un eveniment tragic, în urma căruia s-a gândit serios să renunţe la pilotaj. În timpul unei curse în Peru, maşina sa a căzut într-o prăpastie, iar copilotul său şi, totodată, cel mai bun prieten, Daniel Urrutia, a fost aruncat în exterior, iar când Fangio l-a găsit, acesta era pe moarte. Acesta avea să fie un moment de cotitură în cariera lui Juan Manuel Fangio, care avea deja 37 de ani. Susţinut financiar de guvernul argentinian, el a fost încurajat să-şi continue activitatea şi a fost trimis să concureze în Europa. Astfel, a început legenda lui Juan Manuel Fangio în Marele Circ.

În 1950, argentinianul a fost foarte aproape de primul său titlu în Formula 1, fiind învins de coechipierul său de la Alfa Romeo, Giuseppe Farina. Peste un an, el avea să se revanşeze şi să obţină prima sa coroană de campion mondial. Însă, în 1952, după ce a ajuns la Maserati, el a lipsit o jumătate de sezon din cauza unui accident grav suferit la Monza, unde a fost la un pas de moarte, suferind o fractură la gât. De altfel, Fangio s-a remarcat şi prin faptul că în întreaga sa carieră nu a avut parte de foarte multe accidente, acesta fiind singurul serios, produs doar datorită unei promisiuni făcute organizatorilor italieni şi pe care a vrut să o onoreze cu orice chip. Fangio concurase la Budapesta şi a vrut să-şi respecte cuvântul dat de a participa şi la Monza. Numai că a pierdut zborul de legătură la Paris şi, astfel, a condus toată noaptea din capitala Franţei până în Italia doar pentru a fi prezent la cursă, el ajungând extrem de obosit cu doar o jumătate de oră înaintea startului. Astfel, el a făcut o greşeală de neconceput pentru un om cu experienţa sa, ieşind în decor. Reacţiile sale au fost întârziate şi, în momentul în care a încercat să redreseze maşina, a lovit o movilă de pământ, iar monopostul său a fost aruncat în aer. Scăpat cu viaţă ca prin minune, Juan Manuel Fangio a revenit în forţă în 1953, când a terminat pe locul secund în clasamentul general, tot la volanul unui Maserati. Argentinianul a fost mereu loial mecanicilor săi, cărora le-a promis mereu zece la sută din câştigurile sale, ceea ce i-a atras numeroase avantaje de-a lungul carierei. Astfel, în timpul antrenamentelor de la Marele Premiu al Italiei, el s-a plâns de unele vibraţii deranjante ale motorului său. A doua zi, însă, problemele au dispărut ca prin farmec. Explicaţia: mecanicii au înlocuit maşinile în timpul nopţii, oferindu-i lui Fangio monopostul colegului său, Felice Bonetto!

În 1954, cel supranumit „El Maestro” a trecut la Mercedes Benz, alături de care a cucerit al doilea titlu de campion mondial, după ce s-a impus în opt din cele 12 curse în care a concurat. Avea să fie începutul unei perioade remarcabile, în care Fangio a câştigat trofeul suprem în Marele Circ patru ani la rând. „Ceea ce îl făcea să fie atât de mare erau concentrarea sa şi echilibrul motorului maşinii sale. Nu era un tehnician, ci un artist uriaş al pilotajului. Dar mai presus de orice, era un un gentleman şi un om minunat”, l-a descris pe Fangio unul dintre marii săi rivali, Stirling Moss. După ce a mai cucerit un titlu cu Mercedes, în 1955, sud-americanul a ajuns la Ferrari, unde a devenit campion mondial pentru a patra oară. Însă, în anul imediat următor, a plecat la marea rivală a Scuderiei, Maserati, spre furia lui Enzo Ferrari, care l-a acuzat pe Fangio de lipsă de loialitate: „El nu a putut fi fidel niciunei mărci. Invariabil, se folosea de orice mijloace pentru a se asigura că va conduce cea mai bună maşină disponibilă”. Numai că tocmai Stirling Moss i-a luat apărarea în faţa spuselor lui Ferrari, explicând de ce argentinianul a beneficiat mereu de cea mai bună maşină: „Era cel mai bun pilot! Cea mai ieftină metodă de a deveni o echipă de succes în Formula 1 era să obţii semnătura lui Fangio!” După ce a luat titlul şi cu Maserati, Juan Manuel Fangio s-a retras din Formula 1 în 1958, an în care a mai luat startul în două curse. Ultimul său Grand Prix a fost cel al Franţei, pe care l-a încheiat pe locul al patrulea. Avea atunci 47 de ani! Chiar şi după ieşirea sa de pe scena Marelui Circ, el şi-a sporit celebritatea la nivel internaţional în urma unui episod petrecut în 1958, când a fost răpit de membrii mişcării revoluţionare a lui Fidel Castro pentru a atrage atenţia asupra cauzei lor. Numai că felul de a fi al lui Fangio i-a fermecat şi pe răpitorii săi, care l-au eliberat fără a-i face vreun rău.

După întoarcerea acasă, la Balcarce, a fost numit preşedintele Mercedes-Benz din Argentina în 1974, iar pe 17 iulie 1995, Juan Manuel Fangio a încetat din viaţă la vârsta de 84 de ani.

„Chiar dacă eu sau vreun alt pilot va doborâ recordul lui Fangio, totuşi, nimic nu se va putea compara cu realizarea sa. Ceea ce a făcut în perioada aceea este un exemplu de profesionism, curaj şi stil. În fiecare an, există un câştigător al campionatului, dar nu neapărat un campion mondial. Cred, însă, că Fangio este un exemplu de adevărat campion mondial.” – Ayrton Senna