Cea mai frumoasă echipă care nu a cucerit lo scudetto

Nu sunt un fan al fotbalului italian, dar cele mai puternice trăiri, cele mai mari speranţe, cea mai mare dezamăgire şi, totodată, cele mai mari bucurii produse de vreo echipă europeană mi-au fost oferite de Lazio la sfârşitul secolului XX. Nici măcar Realul galactic al lui Raul, Zidane, Roberto Carlos, Casillas sau Figo nu mi-a stârnit asemenea sentimente precum gruparea biancocelestă în urmă cu două decenii.

Astăzi, fotbalul italian parcă nu mai are nimic din frumusețea și nebunia acelor ani. Acum, privesc destul de detașat ceea ce se întâmplă pe Planeta Calcio. Asta cu toate că primul turneu final pe care l-am putut savura în libertatea pe care o înţelegeam atunci, când nu împlinisem încă 10 ani, a fost Italia Novanta. Era pentru prima oară când mă puteam bucura de porţii sănătoase de fotbal pe pâine în fiecare zi fără a fi deranjat de puricii bulgarilor printre care am urmărit EURO 88, cu triumful Portocalei Mecanice a lui Gullit şi Van Basten. Era primul turneu final pe care îl prindeam cu România printre participante, după acel meci epocal din calificări, 3-1 cu Danemarca în Ghencea. Era o vară fierbinte şi la Bucureşti, unde minerii veniseră să „planteze” panseluţe în Piaţa Universităţii dintr-o imensă „datorie civică” la chemarea preşedintelui de atunci al României, demonstrând că sunt „cetăţeni de nădejde ai ţării la bine, dar mai ales la greu”.

Erau vremurile în care eram invitaţi la televizor să alungăm monotonia cu pantofii Gregorio Rizzo, iar piesa Giannei Nannini şi a lui Edoardo Bennato, Notti Magiche, cel mai frumos imn al unei Cupe Mondiale, făcea acele nopţi de vară şi mai magice, oferindu-le un parfum special.

Aceea a fost una dintre primele mele legături cu fotbalul italian, pe care îl descoperisem înainte în cele câteva fotografii alb-negru din meciurile de Serie A postate pe panoul Institului Italian, pe lângă care treceam zilnic în drumul spre şcoală. Am regăsit ulterior Fenomenul Il Calcio cu ocazia concursului Pronosport din fiecare săptămână până când a venit sezonul 1994-1995.

A fost stagiunea în care Juventus și Parma au dus o luptă pentru glorie pe toate fronturile: campionat, Cupa Italiei și Cupa UEFA. La parmegiani, nu apăruse încă Gigi Buffon, dar jucau printre alții: Tomas Brolin, Dino Baggio, Gianfranco Zola și Faustino Asprilla, în timp ce la Bătrâna Doamnă evoluau Ciro Ferrara, Vladimir Jugovic, Attilio Lombardo, Paulo Sousa, Angelo Di Livio, Antonio Conte, Didier Deschamps, iar Alessandro Del Piero începea să strălucească tot mai puternic, grăbind plecarea lui Roberto Baggio spre AC Milan. În plus, Juve avea unul dintre cele mai tari cupluri de atacanți din istorie, Gianluca Vialli – Fabrizio Ravanelli. Îmi aduc aminte că primul meci vizionat live la TV din Serie A a fost un Milan – Roma 1-0, cu un gol înscris de Lentini, urmat la o săptămână distanță de acel derby-scudetto câștigat categoric cu 4-0 de Juventus prin golurile lui Ravanelli, autorul unei duble, Vialli și Deschamps. Bianconerii au realizat eventul campionat-cupă în chiar primul sezon cu Marcello Lippi pe bancă, în timp ce Parma s-a consolat cu triumful din Cupa UEFA.

În tot acest sezon fabulos, o echipă a ieșit în evidență prin stilul său imprimat de unul dintre cei mai speciali antrenori din istorie, Zdenek Zeman. După ce a dus-o pe Foggia din a treia ligă până în Serie A, unde a făcut apoi senzație cu fotbaliști precum Dan Petrescu, Giuseppe Signori, Igor Kolyvanov, Luigi Di Biagio, Roberto Rambaudi sau Jose Antonio Chamot, cehul a revoluționat un campionat în care majoritatea antrenorilor erau obsedați să nu piardă. Patronul lui Lazio, Sergio Cragnotti, era un magnat al industriei alimentare din Italia care visa să stăpânească și Il Calcio, iar pentru asta era dispus să cheltuiască oricât. Astfel, în 1992, cand a preluat clubul, îl cumpărase pe Paul Gascoigne, copilul teribil al fotbalului englez, de la Tottenham pentru aproape 6 milioane de lire sterline plus alte două milioane la semnătură!, o sumă fabuloasă în acele vremuri. Numai că Gazza nu s-a acomodat în fotbalul italian, iar sezonul 94-95 avea să fie ultimul petrecut în Serie A înainte de a pleca la Glasgow Rangers.

Cu o squadra de vis, unde evoluau portarul Luca Marchegiani, fundașii Jose Chamot, Paolo Negro, Gianluca Favalli, Cristiano Bergodi, Alessandro Nesta, aflat la începutul carierei, mijlocașii Roberto Di Matteo, Thomas Doll, Diego Fuser, Paul Gascoigne, Roberto Rambaudi, Aron Winter și senzaționalii atacanți Beppe Signori, Pierluigi Casiraghi și Alen Boksic, Zeman a făcut furori. A avut cel mai tare atac din Serie A, cu 69 de goluri înscrise în 34 de meciuri, cu zece mai mult decât campioana Juventus, a terminat pe locul secund și a făcut să vibreze din nou din temelii Stadio Olimpico, care nu mai trăise asemenea momente din 1974, anul singurului scudetto câștigat de Lazio. În acea stagiune, Lazio a spulberat fosta campioană Milan cu 4-0, a bătut-o pe viitoarea campioană, Juve, cu 3-0 chiar la Torino, și-a învins rivala AS Roma cu 2-0, a pulverizat Fiorentina golgeterului Gabriel Omar Batistuta cu 8-2! și a câștigat ambele dueluri cu Inter cu scorul general de 6-1!

„Dacă înscrii 90 de goluri într-un sezon, nu ar trebui să te îngrijoreze prea mult câte primești” – Zdenek Zeman

În sezonul următor, Lazio m-a cucerit definitiv prin maniera incredibilă prin care a subjugat-o pe Juventus în meciul de pe 29 octombrie 1995, 4-0, după o dopietta a lui Casiraghi si cate un gol inscris de Signori si Rambaudi. Trupa lui Zeman nu a atins, insa, inaltimile nici in acel an, clasandu-se pe locul al treilea, dupa Milan si Juventus, dar avut din nou cea mai buna ofensiva si l-a dat pe il capocannoniere, Signori, autor a 24 de goluri, la fel ca si Igor Protti, de la retrogradata Bari, pe care Lazio l-a și cumparat imediat. De altfel, Zdenek Zeman a și spus-o de atâtea ori: „Un 0-0 este plictisitor. E mai bine să pierzi cu 5-4, măcar ai parte de mai multă emoție și adrenalină!”

În același timp, Cragnotti l-a achiziționat de la Sparta Praga pe Pavel Nedved, care reușise un EURO 96 de poveste oprit în finală doar de inspirația lui Oliver Bierhoff. Cel supranumit Furia Ceca de suporterii laziali avea să devină motorul echipei care va avea Italia la picioare peste câțiva ani. Totuși, vremea lui Lazio nu sosise încă și ca orice minune, miracolul Zeman nu a ținut nici trei ani, iar după o jumătate de stagiune 1996-97 nefastă, antrenorul ceh a fost demis și înlocuit cu Dino Zoff. După ce a terminat pe locul patru în 1997, Lazio l-a numit antrenor pe suedezul Sven Goran Eriksson, care a venit de la Sampdoria împreună cu Roberto Mancini. Marea dorință a lui Cragnotti era să-l aducă pe cel mai bun atacant din lume în acel moment, brazilianul Ronaldo, de la FC Barcelona. Deși oferta a fost una foarte generoasă, Ronaldo a ales Inter-ul și datorită numelui mai sonor si al palmaresului mult mai impresionant al clubului milanez.

Pe lângă acesta, au mai fost aduși Jugovic, de la Juventus, și Matias Almeyda, de la Sevilla, iar rezultatele au început să se vadă. Biancocelestii au realizat o serie invincibilă de 24 de meciuri, care i-a făcut să viseze la titlul de campioană într-un sezon în care se luptau și pentru Cupa Italiei și Cupa UEFA. Speranțele lui Lazio au fost spulberate într-o seară de aprilie 1998 de Juventus, care a câștigat scandalos meciul de pe Olimpico, 1-0, gol Pippo Inzaghi, după numeroase decizii controversate ale arbitrului, care l-a eliminat și pe Nedved. Cu aripile tăiate, vulturul roman nu s-a mai putut ridica în lupta pentru scudetto și a terminat abia pe locul 7 în Serie A, fiind învinsă clar și în finala Cupei UEFA de Inter, cu un Ronaldo în mare formă, 3-0. Totuși, trupa lui Eriksson a găsit puterea de a se redresa în finala Cupei Italiei în fața Milanului și, după ce a pierdut partida tur, 0-1, cu un gol încasat în minutul 90 de la George Weah, Lazio s-a impus în a doua manșă cu 3-1, după ce a fost condusă cu 1-0 (reușiste semnate de Gottardi, Jugovic și Nesta, respectiv Albertini). Astfel, gruparea din Cetatea Eternă prindea ultimul tren spre Europa, unde urma să joace în ultimul sezon din istoria Cupei Cupelor.

Vara lui 1998 avea să producă cea mai spectaculoasă campanie de transferuri din istoria lui Lazio, prin care clubul lui Sergio Cragnotti anunța răspicat că trebuie luat în serios de giganții traditionali de până atunci, Juventus, Milan și Inter. În primul rând, a achiziționat pentru mai bine de 40 de milioane de euro doi atacanți de top, Marcelo Salas și Christian Vieri, care veneau după o Cupă Mondială excelentă în Franța. Au urmat trei mijlocași de mare perspectivă, sârbul Dejan Stankovic, cumparat de la Steaua Roșie Belgrad pentru aproape 20 de milioane de dolari, portughezul Sergio Conceicao, venit de la FC Porto, și spaniolul Ivan De La Pena, adus de la FC Barcelona. În același timp, defensiva a fost întărită cu doi fundași experimentați, Sinisa Mihajlovic, luat de la Sampdoria, și Fernando Couto, de la Barcelona.

Cu toate acestea, lui Eriksson i-a fost destul de greu si i-a luat destul timp sa inchege o echipa adevarata pe Olimpico, iar inceputul a fost unul poticnit, cu trei remize in primele trei etape. Primul semnal de putere lansat de Lazio a venit in runda a cincea, cand a surclasat-o pe Inter cu 5-3 chiar pe Giuseppe Meazza (goluri Salas, Conceicao, autorul unei duble, Mancini si Nedved). Numai ca a fost doar o amagire pentru fanii biancocelestilor pentru ca au urmat un egal acasa cu Vicenza, 1-1, si o infrangere pe terenul Salernitanei, unde Lazio a fost invinsa chiar de fostul sau jucator crescut in propria academie, Marco Di Vaio. Lazio a acuzat mult timp absenta lui Vieri, accidentat in prima parte a sezonului, iar luna noiembrie a fost una mizerabila, cu esecuri la Venezia si pe terenul Milanului, 0-1, gol Leonardo in minutul 90, si o remiza acasa cu AS Roma, 3-3, dupa ce a condus cu 3-1 pana in minutul 77!

Momentul de cotitura al sezonului s-a produs in etapa imediat urmatoare, pe 5 decembrie 1998, cand lazialii s-au impus cu 1-0 in fata lui Juventus chiar la Torino prin reusita lui Salas si de acolo a urmat o serie fabuloasa cu 13 succese si trei remize in urmatoarele 16 runde! Din aceasta spirala pozitiva, mi-au ramas pe retina si acum golul lui Vieri, care a deblocat partida cu Fiorentina, 2-0, dar mai ales calcaiul fantastic la vinclu al lui Mancini dupa o centrare din corner in triumful cu 3-1 de pe terenul Parmei. Acum, Lazio parea ca nu mai poate fi oprita de nimeni, dar mecanismul trupei lui Eriksson s-a gripat in luna aprilie. Atinsa de o astenie de primavara de neinteles, Lazio a pierdut la rand cu Roma si Juventus cu acelasi scor, 1-3, si mai pastra doar un punct avans fata de Milan cu cinci etape ramase de disputat. Rossonerii au castigat pe linie pana la runda finala, incluzand aici si un 2-0 pe terenul lui Juve si un 3-2 nebun acasa cu Sampdoria cu un autogol al genovezilor in minutul 90, in timp ce Lazio s-a impiedicat tocmai in penultima etapa, 1-1 cu Fiorentina. Meciul de pe Artemio Franchi s-a jucat chiar inaintea finalei Cupei Cupelor de la Birmingham, ultima din istoria competitiei, pe care Lazio a castigat-o cu 2-1 in fata spaniolilor de la Real Mallorca prin golurile lui Vieri si Nedved. Cu toata bucuria cuceririi primului trofeu european din istoria clubului, Lazio stia ca sta la mana hazardului in ultima etapa din Serie A, in care doar un pas gresit al Milanului la Perugia i-ar fi readus titlul in vitrina.

Era sfarsit de mai 1999 si inca toate meciurile etapei din Italia se jucau duminica de la aceeasi ora, 15, si doar o partida, de regula derby-ul rundei, se disputa in nocturna. Papa Ioan Paul al II-lea tocmai ce fusese intr-o vizita la Bucuresti, iar eu imi puneam toate sperantele in Divinitate ca ar putea produce un miracol. Insa, Cel de Sus a hotarat altfel si Milanul lui Alberto Zaccheroni a dat marea lovitura, impunandu-se cu 2-1 la Perugia si facand inutil triumful lui Lazio, 2-1 cu Parma. A fost finalul trist al celei mai frumoase echipe care nu a cucerit lo scudetto.

Cragnotti nu a depus, insa, armele si in stagiunea urmatoare avea sa razbune neimplinirea din 1999. L-a vandut pe Bobo Vieri la Inter pentru o suma record la acea vreme, 50 de milioane de euro, dublu fata de cat platise cu doar un an inainte celor de la Atletico Madrid. A fost o mutare care i-a infuriat la culme pe fanii laziali, care l-au acuzat pe Vieri de tradare si pe Cragnotti ca nu doreste performanta la cel mai inalt nivel si ca este interesat doar de profitul sau. Numai ca Sven Goran Eriksson a regandit strategia si a cerut achizitionarea lui Juan Sebastian Veron, de la Parma, garantand cucerirea titlului prin transferul argentinianului. Zis si facut! Cragnotti l-a cumparat pentru aproape 25 de milioane de euro si, totodata, a orchestrat si aducerea lui Diego Simeone, inclus in tranzactia care a marcat despartirea lui Vieri de Lazio. Iar Veron avea sa fie forta dominanta care a purtat-o pe Lazio spre scuddetto-ul mult visat. A marcat chiar primul gol al lazialilor in Serie A, in succesul 2-1 cu Cagliari, dupa ce debutase cu trei zile mai devreme in Supercupa Europei, castigata de biancocelesti in fata lui Manchester United.

Dar si acum, la fel ca si in 1999, Fiorentina parea sa fie capatul de linie al sperantelor laziale la titlu tot dupa un egal in etapa a 30-a, care o facea favorita pe Juventus. In cea mai influenta perioada a lui Luciano Moggi la carma Batranei Doamne, era aproape imposibil de crezut in miracole, mai ales ca in ultima runda, Juve juca tocmai la Perugia, unde in urma cu un an, Milan se incorona campioana. Insa, Destinul si-a intors fata spre Lazio tocmai acum si Juventus si-a vazut inecate sansele la scudetto in potopul de pe arena Grifonului dupa un meci pierdut cu 1-0. Invingatoare cu 3-0 in fata Regginei, squadra lui Eriksson a asteptat apoi pe gazon vreme indelungata finalul meciului de la Perugia ce i-a adus titlul in care nici nu mai credeam. Eram atat de resemnat ca nici nu am mai urmarit ultima etapa din Serie A, convins ca nimeni si nimic nu o poate opri pe Juventus si abia a doua zi, dimineata, cand am deschis ziarul in autobuz am aflat de marea minune. Imi amintesc si acum titlul din ProSport: „Norii care aduc titlul!” si faptul ca mi-au dat lacrimile de bucurie pe loc atunci cand am realizat ca este vorba de Lazio.

A fost ca o revansa a Divinitatii pentru ceea ce se intamplase in urma cu un sezon! Dupa acel an fabulos, in care a mai cucerit Cupa Italiei si Supercupa Italiei, Lazio a mai rezistat doar o stagiune in aerul rarefiat al inaltimilor din Il Calcio. Dupa ce s-a despartit de Eriksson, plecat la nationala Angliei, gruparea biancocelesta a terminat pe locul trei in 2001, dupa Roma lui Capello si Juventus, apoi problemele financiare ale lui Sergio Cragnotti au dus la vanzarea celor mai iubiti jucatori, Nedved, Veron si apoi Nesta.

A fost cantecul de lebada al unei echipe de poveste care mi-a incantat adolescenta prin fotbalul sau, culorile sale speciale, acel bleu-ciel cu insertii de bleumarin, si visele in care am crezut ca vor deveni, la un moment dat, realitate!