Campionul campionilor

Dintotdeauna am avut un respect deosebit si o admiratie imensa pentru marii campioni ai nostri care au facut cinste tricolorului si care ne-au facut si pe noi sa ne simtim mai buni in comparatie cu acele natiuni considerate de regula superioare noua din toate punctele de vedere: al vietii de zi cu zi, al civilizatiei, al bunastarii si lista poate continua la nesfarsit. Atunci cand unul dintre supereroii romani triumfa la o competitie majora, toate neimplinirile noastre cotidiene raman in urma lasand loc unei bucurii pure si necenzurate. Si ce daca ei mananca banane, au caldura in case si iarna si au haine mai frumoase ca ale noastre?! Noi ii batem la tenis, handbal, gimnastica si atatea altele! Asta ne spuneam noi in epoca intunecata a comunismului, care ne aducea insa atatea medalii si producea atatia campioni de top pe care si acum lumea ii asociaza direct cu Romania, precum Nadia Comaneci, Ilie Nastase, Gica Hagi sau Ivan Patzaichin.

Acest sentiment special fata de campionii nostri a fost amplificat de o mie de ori cand am fost prezent la Jocurile Olimpice de la Beijing din 2008, unde am fost aproape de ei, le-am impartasit succesele, le-am inteles sacrificiile, iar dramele lor au fost si dramele mele. Atunci, am jubilat la aurul Alinei Dumitru la judo, pentru care muncise doua cicluri olimpice, am fost in al noualea cer cand Constantina Dita-Tomescu a triumfat, la 40 de ani, in proba de maraton, am inteles de la Mihai Covaliu de ce bronzul de la Beijing a fost poate mai valoros decat aurul de la Sydney din 2000 intrucat venea chiar inaintea retragerii din activitate, am fost martorul prabusirii nationalei de handbal in fata Ungariei, am povestit cu Alin Moldoveanu cum a ratat la un varf de unghie o medalie la tir, esec care avea sa pregateasca aurul de la Londra 2012 si am vazut ce inseamna tristetea campioanelor de la canotaj in proba de 8+1 dupa o medalie de bronz ce punea capat unei hegemonii incredibile pe apele olimpice.

De aceea, am fost onorat sa accept invitatia de a participa in urma cu doua saptamani la decernarea premiilor pentru excelenta în sport in 2016 oferite de Alexandrion Group. A fost o ocazie cu care ma intalnesc tot mai rar in ultima vreme de a imparti spatiul cu oamenii care ne-au adus atatea bucurii in trecutul apropiat. Cu toate ca multi dintre eroii anului recent incheiat nu au putut fi prezenti la eveniment, am avut totusi bucuria de a le vedea de aproape pe fetele de aur ale scrimei romanesti de la Rio de Janeiro, Ana-Maria Popescu, Simona Gherman, Simona Pop si Loredana Dinu, pe fabulosul nostru gimnast Marian Dragulescu, dublu medaliat cu bronz la Campionatele Europene, sau pe Oana Manea, castigatoarea Champions League cu CSM Bucuresti, o premiera istorica pentru handbalul nostru. Numai ca în toata aceasta constelație de campioni, cele mai emotionante momente au fost oferite de Alexandru Bologa. Nu stiu daca a fost o întâmplare, dar momentul premierii sale a fost lasat la final poate tocmai pentru a conferi întregii seri cel mai puternic mesaj motivațional posibil sau pentru a sublinia înca o data ca cei din urma vor fi cei dintai. Desi Alex este nevazator din copilarie, mi-am dat seama ca noi, ceilalți, care nu stiam mai nimic despre el si care ne cramponam de orice fleac, suntem cu adevarat orbi. Întrebat de Radu Naum pe podiumul de premiere ce îl face sa mearga mai departe, el a raspuns cu un citat japonez care i-a calauzit pasii în viata: „Daca ajungi sa cazi de sapte ori, tu ridica-te de opt ori!”

Vorbele sale rostite în fata unei sali cu peste 100 de oameni aveau o sinceritate care nu cauta în niciun fel compasiunea cuiva, dar care au smuls câte o lacrima fiecaruia dintre noi. Cumva acele mici scaparari din coltul ochilor nostri au readus pentru o clipa licarul pe care destinul i l-a luat în urma cu mulți ani. Încercati cumva sa va imaginati un copil de sase ani caruia începe sa i se încetoseze vederea, dupa care nu mai vede nimic. Întuneric total. Este una dintre marile lovituri pe care viata i le poate da unui om, dar Alex s-a ridicat si a mers mai departe. Cum contactul cu lumea înconjuratoare se limitase doar la ceea ce simțea pipaind, si-a dezvoltat foarte bine aceasta capacitate tactila, care îl va ajuta mai târziu pe tatami. S-a apucat de judo în urma cu câțiva ani, impresionându-l prin inteligența sa si pe antrenorul lotului olimpic, Florin Bercean, care spune ca Bologa nu are nevoie de ochi pentru a vedea, întrucât o face cu mintea!

Iar în 2016, îndrumat de antrenorul Tamas Gergely, Alex a smuls cu mâinile sale puternice bronzul la Jocurile Paralimpice de la Rio. Culoarea medaliei aproape ca nici nu a mai contat. Alexandru Bologa nu mai avea ce sa-si demonstreze lui, însa a aratat întregii lumi ca are o gena dubla de campion: el este un învingator si în viata si pe tatami.

Pentru ca ori de cate ori a cazut, el a gasit mereu forta interioara de a se ridica…