Al doilea apostol neîncoronat al Braziliei

Dacă 5 iulie 1982 a fost „ziua în care a murit fotbalul”, după cum a declarat Zico, în urma meciului Italia – Brazilia 3-2, ziua de 16 iulie 1950 a fost cea în care întreaga Brazilie a murit. Cea mai tristă zi din istoria fotbalului brazilian produsă de eşecul în faţa Uruguay-ului a împiedicat confirmarea profeţiei că Zizinho va aduce prima Cupă Mondială din istoria Ţării Cafelei. Astăzi, vă propun să ne reamintim de starul echipei însufleţite de fantasticul spirit ginga cu ajutorul acestui capitol desprins din cartea „100 de fotbalişti legendari”.

După Leonidas în anii ’30, Thomaz Soares da Silva, cunoscut drept Zizinho, a fost al doilea copil de foc din istoria fotbalului brazilian, care a oferit la fiecare decadă câte un jucător de rasă. Născut pe 14 septembrie 1921, Zizinho a fost idolul copilăriei lui Pele şi doar destinul cumplit al Mondialului din 1950 a făcut ca cei doi să nu fie aşezaţi pe picior de egalitate într-o ierarhie sentimentală a marilor fotbalişti brazilieni. De altfel, Pele avea să declare mai târziu că Zizinho a fost cel mai bun fotbalist pe care l-a văzut jucând vreodată: „A fost un jucător complet. Putea juca la mijloc sau în atac, să paseze decisiv sau să înscrie fie cu capul, fie cu piciorul.” După ce în 1938 a fost senzaţia turneului final din Franţa datorită fotbalului expansiv, graţios şi plin de pasiune, care a devenit sinonim ulterior cu tot ceea ce înseamnă Brazilia, Selecao era considerată marea favorită a Cupei Mondiale din 1950, prima disputată după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, mai ales că urma să aibă loc chiar pe teren propriu. Pentru aceasta, brazilienii au construit cel mai mare stadion din lume, celebrul Maracana, care avea o capacitate de 200 de mii de locuri! Fotbalul devenise cel mai potent simbol al Braziliei, care privea triumful la Mondial nu doar drept o mare provocare sportivă, dar şi ca pe o şansă imensă la plasarea ţării pe un loc solid în noua lume modernă.

Zizinho era văzut de toţi brazilienii drept starul care urma să aducă trofeul Jules Rimet pentru prima dată în vitrina Selecao, cu atât mai mult cu cât el chiar preluase sceptrul magic al fotbalului-şampanie chiar de la primul vrăjitor al Ţării Cafelei, marele Leonidas, imediat după Cupa Mondială din Franţa. În 1939, la un meci de pregătire al lui Flamengo, Leonidas a fost înlocuit de un puşti de 18 ani care urma să întrupeze toate speranţele națiunii peste un deceniu. Zizinho a marcat două goluri în acea partidă şi imediat Flamengo i-a oferit un contract. În anii ’40, el a fost principala atracţie a echipei, alături de care a cucerit de trei ori consecutiv campionatul statului Rio, în 1942, 1943 şi 1944. Zizinho a jucat la Flamengo până în 1950 chiar înaintea Cupei Mondiale, când a fost vândut împotriva voinţei sale la Bangu, decizie pentru care i-a criticat mereu pe conducătorii clubului rubro-negro.

La turneul final, Brazilia, cu Zizinho într-o formă de vis, a jucat excepţional. Un cronicar italian al Gazzettei dello Sport compara fotbalul lui Zizinho cu operele lui Leonardo da Vinci. Astfel, Brazilia a ajuns în grupa finală din postura de mare favorită după ce a terminat pe primul loc în seria sa, învingând Mexicul cu 4-0 şi Iugoslavia cu 2-0 şi remizând cu Elveţia, 2-2. La acea vreme, nu exista o fază eliminatorie după faza grupelor, ci câştigătoarele celor patru serii de câte patru echipe urmau să se înfrunte într-o grupă finală. Aici, Brazilia a jucat alături de Spania, Suedia şi Uruguay. După două succese categorice, 7-1 cu Suedia şi 6-1 cu Spania, brazilienilor le era suficient un egal în ultima partidă a turneului cu Uruguayul pentru a deveni campioni mondiali. Toată Brazilia aştepta triumful suprem, iar totul decurgea perfect, mai ales după ce Friaca a deschis scorul în startul reprizei secunde. Numai că uruguayenii au întors neaşteptat destinul în favoarea lor: au egalat în minutul 66 prin Schiaffino, iar Alcides Ghiggia a înecat Maracana în lacrimi, provocând o adevărată dramă naţională prin golul de 2-1 din minutul 79. Toţi jucătorii Braziliei au fost puşi la zid şi criticaţi aspru de întreaga naţiune, mai puţin unul: Zizinho. Marcator a două goluri la Cupa Mondială, acesta a fost desemnat şi cel mai bun jucător al turneului final, dar acest lucru conta prea puţin în raport cu tragicul Maracanazo, cum a devenit cunoscut acel eşec cumplit. De altfel, unul dintre colegii de echipă ai lui Zizinho, Sabar spunea: „L-a durut foarte tare faptul că a fost păstrat în amintire mai mult pentru ce s-a întâmplat în 1950 decât pentru realizările sale glorioase.” Timp de jumătate de secol, Zizinho îşi închidea mereu telefonul în acea zi neagră de 16 iulie, motivând că: „Altfel, oameni din întreaga Brazilie m-ar suna toată ziua pentru a mă întreba doar cum a fost posibil să pierdem Cupa Mondială!”

Zizinho a marcat 30 de goluri în 53 de meciuri pentru naţionala Braziliei pentru care a jucat până în 1957. El a fost invitat de ultimă oră de Federaţia Braziliană de Fotbal pentru Cupa Mondială din 1954, dar a refuzat participarea întrucât a considerat că ar fi fost nedrept ca un jucător deja convocat să fie lăsat în afara lotului pentru a-i face loc lui. La fel s-a întâmplat şi patru ani mai târziu, în 1958, când Zizinho avea deja 37 de ani. El a fost inclus practic în ultimele momente în lotul care urma să se deplaseze în Suedia. Zizinho a aflat, însă, că era luat în locul unui adolescent numit Pele, care avea pe atunci 17 ani. Atunci, a refuzat participarea la turneul final în favoarea lui Pele, deschizându-i drumul spre gloria supremă. Brazilia urma să câştige primul titlu dintr-o perioadă de aur de 12 ani, în care s-au cucerit trei Cupe Mondiale.

Zizinho a mai jucat la FC Sao Paolo între 1957-1959, alături de care a cucerit şi titlul de campion al statului Paulista, iar cariera şi-a încheiat-o la echipa chiliană Audax Italiano, în 1962.

Zizinho a încetat din viaţă pe 8 februarie 2002, la vârsta de 80 de ani.