Trecut, prezent, viitor

Luis Enique și Guardiola sunt doi antrenori destul de diferiți, cu toate că, la un moment dat, se vorbea de asemănările existente între ei. Primul duel între cei doi foști coechipieri, care au început meseria de antrenor practic în aceeași zi, la categorii diferite de vârsta în La Masia, primul duel așadar s-a terminat cu victoria celui mai mai puțin experimentat. Cel puțin așa spune CV-ul celor doi, căci dacă ne uităm pe vârstă constatăm că Luis Enrique e ceva mai bătrân, cu 6 luni, decât Pep. Oricum, ambii sunt încă tineri pentru meseria asta, ar trebui să aibă în față măcar 20, dacă nu 25 de ani de antrenorat. Cu tot ce presupune asta. Luis Enrique l-a eliminat pe Guardiola beneficiind din plin de creația actualului bavarez. 

Despre returul de la Munchen nu se poate vorbi prea mult. Calificarea a fost pierdută de Bayern, în special din punct de vedere psihologic, la golul de 3-0 marcat de Neymar pe ”Camp Nou”. Un 2-0 suna mai blând, mai accesibil, 3-0 arăta rău, chit că nemții făceau apel la tradiția lor, la filozofia lor, la tot ce-i înconjoară pentru a scoate în evidență ideea că un 4-0 e destul de posibil. În realitate, n-a fost. Nici la 1-0, după golul lui Benatia, nici la 3-2, Barcelona n-a dat senzația că a pierdut din mână meciul, că poate intra într-un vârtej care s-o ducă spre dezastru. Mai degrabă, parcă repriza a doua a fost un serviciu pe care Barcelona i l-a făcut lui Pep. A cărui situație la Bayern era și este destul de confuză. Paradoxal, deși a câștigat, nici situația lui Luis Enrique nu e mai clară. Ba, super-paradoxal, extrem de paradoxal sau cum vreți să-i spuneți, în momentul ăsta se spune că mai mult șanse de a-și părăsi postul actual le are Luis Enrique și nu Guardiola.

Trecutul celor doi antrenori e deja cunoscut. Legăturile dintre ei, prietenia ce-i leagă. La Barcelona, Guardiola a primit o echipă intrată într-un soi de entropie fotbalistică pe care el a știut s-o gestioneze. Cât a funcționat relația cu starurile din vestiar, a funcționat și Barcelona lui Pep. Cu succesele știute, care plasează această echipă în rândul reperelor fotbalistice, alături de Ajax-ul lui Rinus Michels și Milanul lui Sacchi. Apropo, nici Michels și nici Sacchi n-au reușit să mai câștige Cupa Campionilor Europeni, cum se chema atunci, după ce și-au părăsit creațiile. O fi și ăsta un semn, cine știe! Luis Enrique a primit la Barcelona o echipă ce trăia foarte mult din amintirile epocii Pep. La Bayern, Guardiola trăiește aceeași senzație, comparația cu Jupp Heynckes e inevitabilă, deși nedreaptă, căci Pep nu are nici o vină în plecarea lui Jupp.

Luis Enrique a schimbat destule la Barcelona. Pe vremea lui Pep, se vorbea de Barcelona mijlocașilor, era echipa lui Messi, Xavi și Iniesta, nu puțini erau cei care la vremea respectivă băteau câmpii cu grație considerând că Messi nu ar exista fără Iniesta și Xavi. Sunt curios ce mai spun acum, când Messi există și încă într-o formă parcă mai bună, căci acum e mai matur. Astăzi, și aici cred că vine schimbarea adusă de Luis Enrique, Barcelona e echipa celor trei atacanți, a celor trei tenori, a celor trei mușchetari din atac. Mingea zăbovește la mijlocași mai puțin decât pe vremea lui Pep, în schimb dacă ajunge la unul dintre cei trei panica pune stăpânire pe adversar. În momentul ăsta nu-mi dau seama ce intimidează mai mult. Știința celor trei de a crea faze sau capacitatea lor de a le rezolva. N-aș vrea să pătrund foarte mult în istorie, dar nu cred că am văzut prea des un argentinian, un brazilian și un uruguayan înțelegându-se atât de bine. Iar aici, meritul lui Suarez e colosal. Arhiva acestui blog stă mărturie, am scris despre rolul lui Suarez încă din toamnă, atunci când destui strâmbau din nas și se grăbeau să spună că nu se va acomoda. Suarez nu-i Messi, Suarez nu are tehnica lui Neymar, dar Suarez este complementul perfect pentru cei doi. Iar faptul că s-a introdus relativ repede în societatea pe care o formau argentinianul și brazilianul arată, dincolo de valoare, și un caracter aparte, pe care mulți îl aruncau în derizoriu după episoadele cu mușcături din trecut. Apropo, de ce oare Suarez de când a venit la Barcelona nu a generat nici cea mai mică problemă? E o întrebare pe care ar trebui să și-o pună mulți.

Guardiola a schimbat și el destule la Bayern. Nici n-avea cum să facă altceva. Avea în spate o serie de performanțe care-l recomandau. Fac parte dintre cei care-l simpatizează pe Guardiola. Mi-a plăcut încă de pe vremea când era jucător, i-am urmărit apoi cu destulă atenție traiectoria la FC Barcelona, am citit tot ce au scris despre el, despre metodele lui, despre ideile lui, oameni care au fost aproape de tot ceea ce a reușit el la FC Barcelona. Există o categorie, cu care sincer n-aș vrea să interacționez pentru că simt că mi-ar insulta inteligența și mi-ar pune la grea încercare neuronii, care consideră că Guardiola e de-a dreptul un antrenor prost, că jocul pe care l-a propus el la Barcelona e plictisitor și că toate performanțele au fost realizate cu ajutorul șansei, arbitrilor și din când în când al lui Messi. Guardiola a fost adus cu un scop la Bayern. Un scop pe care l-a atins. De a se menține în fruntea Bundesligii pentru al doilea sezon consecutiv, ceea ce Bayern a reușit. Acum a reușit pentru a treia oară consecutiv. Faptul că Guardiola a reușit să câștige campionatul în Bundesliga așa cum a făcut-o e o realizare foarte mare, pe care mulți o văd, eronat însă, banală. Paradoxal, tocmai cei care pretind că Bundesliga e un campionat foarte puternic spun că nu e mare brânză ce-a făcut Pep, să câștige de două ori la rând titlul. Știți de câte ori a repetat Bayern câștigarea campionatului din 2000 încoace? O singură dată, în 2005 și 2006, cu Magath antrenor. În paranteză fie spus, din 2000 încoace, Bayern a avut, până la Guardiola, 9 ocupanți ai postului de antrenor.
Comparația cu Jupp Heynckes mi se pare ușor deplasată. În primul rând pentru că Heynckes n-a fost dat afară pentru a i se face loc lui Guardiola. Inițial și eu am crezut asta, dar s-a dovedit a nu fi așa. Bayern a discutat prima dată cu Guardiola în mai 2012, imediat după finala Champions League. Atunci, se pare, într-un moment de frustrare, de dezamăgire după un sezon complet ratat, Heynckes ar fi vrut să renunțe. Iar Bayern, ca orice club mare, trebuia să-și ia măsuri. Uli Hoeness, bun prieten cu Heynckes, a reușit să-l convingă să mai stea măcar un sezon. Pe undeva, poate că Hoeness spera să-l convingă și pe mai departe. Când a înțeles că lucrul ăsta nu se va întâmpla și că, de-a dreptul obosit după atâția ani și dornic de a petrece mai mult timp alături de soția sa (zice-se cu ceva probleme de sănătate și care în toți acești ani a rămas să locuiască la Monchengladbach), Heynckes va pleca, a reactivat opțiunea Guardiola. Și la sugestia lui Heynckes, care stătuse o zi întreagă de vorbă cu Guardiola la Munchen, în vara lui 2011, la Audi Cup și rămăsese captivat de felul în care înțelege fotbalul. Li s-a părut ambilor ce-a mai bună soluție.
Un lucru extrem de important: la ora când Guardiola a semnat cu Bayern, iar conducătorii lui Bayern și-au asumat o schimbare de stil fotbalistic, Bayern nu câștigase absolut nimic și nimic nu garanta că tripla va fi și obținută. Să faci o echipă să câștige trofee e un demers complicat și necesită timp. Să faci o echipă să repete performanțele e infinit mai greu, iar faptul că în Champions League nimeni n-a izbutit e cea mai bună dovadă.

Felul în care Guardiola se manifesta marți seară nu-mi arată un antrenor care se gândește la plecare. Mereu implicat, mereu aproape de jucătorii lui. În fotbal e posibil orice, dar cred că Pep e mai degrabă tentat să rămână decât să plece. Are și el orgoliul lui, iar acest obiectiv numit Champions League încă rămâne pentru el foarte apetisant. Depinde foarte mult de discuțiile ce vor urma la club. N-ar trebui să ne mire dacă vom auzi că i-a fost prelungit contractul. N-ar trebui să ne mire însă nici dacă va pleca. În fotbal, ceea ce azi e roșu, mîine poate fi negru.

Aceeași situație și pentru Luis Enrique. Spre diferență de Guardiola, e foarte distant cu jucătorii. În special cu cei trei atacanți, cu care interacționează foarte puțin. În Spania, lumea vorbește despre un pact existent între el și președintele Bartomeu și despre o iminentă plecare. Numai că, la momentul presupusului pact, la începutul lui ianuarie, când cu eșecul de pe ”Anoeta”, puțini se gândeau că Barcelona se va transforma într-o asemenea măsură. E aproape campioană, e favorită la câștigarea Cupei Spaniei, e în finala Champions League. Are și antrenorul meritele lui totuși. Se spune, mai nou, că Manchester City ar fi destinația lui Luis Enrique, după refuzul lui Guardiola. Nimic nu e clar însă, așa cum am spus mai sus, ceea ce azi e alb, mâine poate fi negru.