Demiterea domnului Ancelotti și problema lui Conte

Să recunoaștem, să dai afară un antrenor după o victorie cu 4-0 în Liga Campionilor, care certifică o calificare în primăvară, nu e chiar cel mai obișnuit lucru. Dar trebuie să mai recunoaștem că nici Napoli nu e cel mai normal loc de pe planetă. Iar cine a trecut măcar o dată prin zonă înțelege ce spun.

Totul acolo se judecă altfel, factorul emoțional e deosebit de prezent și important, fierbințeala vulcanului pe care-l vezi dimineața când te trezești și seara când te culci parcă se teleportează în mințile oamenilor, fie că au putere de decizie, fie că nu. Iar deciziile, că tot veni vorba, nu respectă neapărat algoritmi, ci se bazează foarte mult pe starea de spirit.

Demiterea lui Carlo Ancelotti de la Napoli, comunicată imediat după victoria clară cu Genk, dar decisă încă de la prânz, a devenit repede elementul numărul unu de interes al unei etape de Ligă în care Inter (voi reveni mai jos!) n-a putut trece peste starea de anxietate dată de numele adversarului și de dorința de a merge în primăvară, Ajax s-a împiedicat surprinzător pe teren propriu cu Valencia, având două rezultate din trei la dispoziție, iar Lyon și Leipzig au semnat un bizar pact de neagresiune la pauză, conducând disputa lor spre un rezultat ce le convenea ambelor. 

Prietenie fără beneficii între Ancelotti şi De Laurentiis

Fotbalul de azi e plin de demiteri, puține mai sunt demisiile din orgoliu. Explicațiile-s clare, nu le mai dezvolt aici. Cea a lui Ancelotti, dacă nu ne lasă cu gura căscată, măcar să ridicăm un pic din sprâncene tot ne face. Despre Ancelotti știam așa: că e un fost jucător de succes, component important al uneia dintre cele mai bune echipe din istoria fotbalului (unii spun că ar fi fost chiar cea mai bună, dar nu vreau să intru în astfel de dezbateri), un antrenor de succes, pentru care vorbește CV-ul (de 3 ori Champions League și trofee câștigate în cele mai puternice campionate ale Europei) și un tip foarte de treabă, deloc conflictual, care știe să gestioneze vestiare pline de caractere puternice.

Poate cu excepția episodului Bayern Munchen, dar dacă ne uităm spre ceea ce a pățit Nico Kovac începem să mai înțelege una-alta.

Până la momentul Napoli însă, don Carlo, care chiar e un domn și asta prea au spus-o mulți ca să credem că nu e adevărat, n-a prea avut de-a face cu un președinte-patron de genul lui Aurelio De Laurentiis. Născut, crescut și implicat enorm în lumea filmului, De Laurentiis pare să fi dezvoltat o stranie gelozie pe angajații care au o imagine mai bună decât a lui. Căci altfel nu se explică stilul ciudat de a se comporta cu doi antrenori, Rafa Benitez și Carlo Ancelotti, mai importanți în fotbalul european chiar decât clubul Napoli însuși.

Aducerea lor s-a dorit o lovitură de imagine pentru Napoli, dar nici unul, nici celălalt nu și-au terminat mandatele în condiții tocmai ok. Cel puțin Benitez și-a dus la capăt contractul inițial, Ancelotti în schimb a încasat-o din plin din partea celui care spunea, prin august, despre tehnician că ”este cea mai importantă achiziție a clubului din ultimii ani”. În schimb, atunci când a colaborat cu Sarri, pe care nimeni nu-l prea lua în seamă la momentul aducerii, De Laurentiis s-a comportat exemplar.

A cui victimă e Ancelotti?

Evident, Ancelotti e în primul rând victima lipsei de rezultate pe plan intern. Însă, cum în fotbal toate au o legătură, n-ai cum să excluzi din ecuație acel episod de după eșecul cu Salzburg, digerat prost de tot de ”presidente”, dar care, după ce i-am văzut pe austrieci cu Liverpool ar putea fi privit cu alți ochi. Atunci, De Laurentiis a ”ordonat” ca echipa să meargă în cantonament, ceea ce jucătorii au refuzat, ajungându-se chiar la un conflict aproape fizic, victimă fiind băiatul patronului, Edoardo, gata-gata s-o încaseze la propriu de la jucători, care nu țin seama de multe atunci când simt că le sunt încălcate privilegiile. Totul a degenerat ulterior, cu De Laurentiis amenințându-și cu tribunalul și cu daune materiale jucătorii pentru deteriorarea imaginii sale, Ancelotti fiind prins la mijloc între gestionarea vestiarului și prietenia, recunoscută, cu șeful. 

O prietenie care, zice lumea pe la Napoli, l-a făcut pe De Laurentiis să-i orchestreze plecarea lui Ancelotti după o victorie, pe ușa din față cum s-ar zice, și nu cu coada între picioare, după un eșec. Cât îl încălzește asta pe Carlo, nu știm, știm însă că se pregătește să se așeze pe scaunul lăsat liber Gennaro Gatusso. Dat afară de la Milan pentru lipsă de experiență, preia locul unuia care dădea pe-afară din acest punct de vedere. E posibil însă ca mariajul să funcționeze, dincolo de răceala evidentă pe care fanii napoletani o simt acum față de un reprezentant de seamă al nordului fotbalistic, chit că el e ”sudist” din punct de vedere al locului unde s-a născut. Caracterul puternic al lui Gatusso, felul lui de a fi s-ar putea să se muleze peste ceea ce au nevoie oamenii la Napoli, rămâne acum de văzut cum se va înțelege cu jucătorii.

Cât despre Ancelotti, nu-mi fac mari griji pentru el. Va găsi repede o echipă. Deja se vorbește de Arsenal, dar alta e problema lui. Deja e la a doua demitere din cauze ce țin de vestiar. Iar asta, pentru unul care și-a făcut un renume tocmai din relația cu jucătorii și mai puțin din revoluțiile tactice, nu e un semn prea bun. La 60 de ani, poate că e cazul ca și don Carlo să se reinventeze un pic.

Filozofia lui Conte şi nota de plată

Nu părăsesc Italia, căci am promis că o să-mi îndrept atenția și spre Inter. O altă situație bizară, să recunoaștem. Să ai nevoie de victorie în ultimul meci, în fața Barcelonei, să primești o mână de ajutor tocmai din partea adversarului, care și-a lăsat acasă cel mai bun jucător și a prezentat la meci o formulă de start cu doi titulari și jumătate (Rakitic e jumătatea, dacă vă întrebați), dar să nu reușești să profiți de ea, asta nu sună deloc bine. Lider în Serie A, ceea ce nu-i deloc puțin lucru într-o dispută cu Juventus, Inter s-a lovit de un blocaj mental aparent inexplicabil, dar care poate fi descifrat în contextul personalității lui Antonio Conte. 

Care Antonio Conte a imprimat și la Inter caracteristicile filozofiei sale. O echipă solidă defensiv, cu principii destul de clare și reguli de conviețuire în vestiar. Caracteristici ce generează rezultate imediate, dar în principal în fața unor adversari de aceeași categorie sau mai jos. Cu adversari mai puternici, e o problemă. În Serie A, Juve e adversarul mai puternic și s-a văzut în meciul direct.

Pe considerentul că un titlu se câștigă cu echipele mari, dar se pierde cu cele mici, șansele Interului în Italia sunt rezonabile, căci am văzut că ”Bătrâna Doamnă” pare predispusă la pași greșiți cu rivali inferiori. În teorie, Europa League ar trebui să devină un obiectiv pentru Inter, mă tem însă că pe Antonio Conte, a cărui relație cu competițiile europene nu a fost deloc grozavă, nu va gândi așa, căci meciurile sunt joi, ceea ce presupune un pic de efort la etapa internă de după.

În momentul ăsta, tot campionatul pare a fi obiectivul principal al ”nerazzurri-lor”, rămâne acum de văzut cum va fi afectată echipa pe plan mental de această ratare, căci orizontul de așteptare era destul de mare, iar dezamăgirea poate genera o notă de plată ce va fi achitată ulterior.