Simeone și nimic altceva

Aura lui Diego Simeone crește pe măsură ce crește și disconfortul vizual al unora față de modul în care Atletico Madrid joacă unele partide. Pe Cholo poți să-l judeci în orice fel, poți să fii de acord cu stilul lui sau să nu empatizezi cu el, dar n-ai cum să-l ignori. El există și nu știu zău dacă nu cumva este în acest moment cel mai bun antrenor din lume. Criteriile aici pot fi mai degrabă subiective, dar ceea ce reușește Simeone la Atletico Madrid nu poate să-ți aducă decât o singură reacție: jos pălăria!

Despre partida pe care Atletico Madrid a făcut-o miercuri seară, pe ”Calderon”, contra lui Bayern s-a mai scris. S-a mai scris în cu totul alte ocazii, căci confruntarea Simeone vs Guardiola, în varianta bavareză a lui Pep, e o premieră. S-a mai scris atunci când Atletico trecea, în două rânduri, de Barcelona în Champions League, s-a mai scris atunci când Realul lui Mourinho, Ancelotti, Benitez și Zidane nu descoperea nicio cale să-i penetreze sistemul defensiv și s-ar fi scris sigur și în 2014, dacă Sergio Ramos nu găsea acea lovitură de cap cu care să ducă în prelungiri o finală pe care fanii lui Atleti începuseră deja s-o sărbătorească. Rețineți această din urmă idee, cea legată de Lisabona, voi reveni la ea pe final.

Ar fi redundant deci să reiau tema organizării defensive a lui Atletico. Și a capacității de rezistență a acestei grupări, prin grupare înțelegând jucători, antrenori și public, căci ei formează, de la venirea lui Simeone, un tot unitar, un angrenaj ce se comportă exemplar indiferent de situații. Rar mi-a fost dat să văd, cred că am mai scris asta, dar n-am ce face, trebuie să repet, rar am văzut o echipă care să pară că joacă în 14 nu în 11, atât de greu se penetrează careul din fața porții lui Oblak. Statisticile lui Simeone în Champions League vorbesc de la sine, probabil că au apărut și-n alte locuri, n-are rost să reiau eu tema. Iar capacitatea antrenorului de a pregăti din punct de vedere tactic partidele importante începe să devină legendară.

Pe cealaltă a stat, de data asta, Guardiola. Și el unul dintre cei mai buni antrenori ai momentului, după unii cel mai bun. Reiau însă și o vorbă pe care sigur am mai scris-o și pe care am auzit-o la Mircea Lucescu, înainte de 1989: ”ca antrenor, ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Iar din punctul ăsta de vedere, dragă Pep, ca unul care-ți admiră extraordinar toată traiectoria pe care ai avut-o de când te-ai așezat pe banca tehnică, aș putea să-ți spun că Simeone a câștigat destul de clar primul duel în această semifinală. Mai e însă loc și de revanșă, iar ”Allianz Arena” cred că va dicta sentința în această dezbatere privind cel mai bun antrenor al momentului.

Având în spate un cor de critici care consideră că a schimbat prea mult stilul tradițional al lui Bayern, chestie interpretabilă până la urmă, căci ține de gusturi (eu de exemplu prefer glezna lui Thiago Alcantara contondenței lui Schweinsteiger). Guardiola a decis să mai adauge și el motive. Și l-a lăsat pe bancă pe Thomas Muller, cel mai neamț om al lui Bayern, fotbalistul făcut pentru astfel de meciuri. Mergând mai departe, cred că dacă ar avea posibilitatea să aleagă, ca-n NBA, un jucător de la Bayern, simt că Simeone pe Thomas Muller l-ar alege. E fix pe stilul lui. Guardiola a ales să-l plaseze pe banca de rezerve, într-o mutare ce a surprins suficient de neplăcut în Germania. Planul avea coerența lui. Conștient de zidul ce se va ridica în fața porții lui Oblak, Pep a încercat să lățească terenul cât mai mult și i-a ales pe Douglas Costa și Coman pentru benzi și pe Lewandowski pentru careu. Ca unul care sigur a studiat suferința Barcelonei pe ”Calderon”, Guardiola a căutat să-și folosească mai mult laturile terenului.

Partea proastă e că planul n-a ieșit, dar nu neapărat din vina celor doi, ci mai degrabă din cauza lipsei de cursivitate a baloanelor ce urmau să ajungă la ei. Iar aici două ar fi numele care nu s-au ridicat la nivelul așteptat: în primul rând Vidal și-apoi Thiago. În special chilianul a dezamăgit, haotic și de multe ori prost poziționat, călcându-l aproape pe picioare pe Xabi Alonso, l-a tras după el în această spirală negativă și pe Thiago, care n-a fost capabil să inventeze nicio pasă luminoasă. Au fost multe secvențe în meci cu Xabi Alonso și Lahm gesticulând către Vidal pentru a-i corecta poziționarea, iar din acest punct de vedere e de presupus că nu se va regăsi printre titulari la retur. Mai repede l-aș vedea acolo pe Alaba, în condițiile în care marțea viitoare ar putea să reapară în apărare Boateng.

Apropo de  duelul  cu Barcelona de care am amintit. Nu vi s-a părut că meciul de miercuri a semănat în foarte multe privințe cu cel din ”sferturi”? Deși exista o mare, mare de tot diferență. Pentru mine a fost bizar să văd cum Bayern ataca aproape în disperare, forțând, cu jucătorii săi căutând să ducă repede mingea în față și certându-se cu arbitrul pentru tragerile de timp ale adversarilor. De parcă meciul era decisiv și nu doar o primă manșă, cu un retur acasă. Chiar și după meci, lamentările din declarații erau suficient de pesimiste. De unde această disperare? Poate din convingerea că și returul se va desfășura pe aceleași coordonate, poate din experiența celor 90 de minute scurse. Jucătorii lui Bayern au simțit acum pe propria piele ce au simțit alții, la fel de valoroși și dotați din punct de vedere tehnic, ce greu e să-i dai un gol lui Atletico. Totuși, 0-1 în deplasare într-o primă manșă nu-i deloc un dezastru, mai ales că Bayern a arătat suficientă forță pe teren propriu. Mi s-a părut că Guardiola a conștientizat asta abia după bara lui Torres, când l-a trimis pe Benatia în teren, pentru un plus de siguranță defensivă.

Ce se va întâmpla la Munchen o să vedem. E posibil orice, căci Bayern poate fi și o mașină de fotbal. Mai sus, sper că n-ați uitat, spuneam că voi reveni la finala de la Lisabona. Dar nu doar la ea. Și la finala de la Bruxelles, de acum 42 de ani. De Cupa Campionilor Europeni atunci. La Bruxelles, Atletico a condus cu 1-0 în prelungiri și a fost egalată în ultimele secunde. Vă sună cunoscut scenariul? La rejucare, așa era regula atunci, Bayern a câștigat cu 4-0. La Lisabona s-a întâmplat la fel, tot cu un 4 în dreptul golurilor primite ulterior de madrileni, după ce fuseseră egalați în ultimele secunde. E limpede că zeul fotbalului are o datorie față de acest club. Roata se întoarce întotdeauna și nu de puține ori au câștigat trofeul echipe care suferiseră în trecut sau îl pierduseră nemeritat. Îmi vine în cap chiar Bayern, cu triumful de pe ”Wembley” ulterior unui eșec nemeritat cu Chelsea. Sau Chelsea, după penaltyul ratat de Terry la Moscova. Și s-ar mai găsi, sunt convins, exemple. Dacă va fi sezonul reparațiilor pentru Atletico și dacă va fi Simeone cel trimis de zeul fotbalului s-o facă vom vedea cât de curând.