Messi și Neymar fără Neymar și Messi

Și amândoi fără Luis Suarez. Așa ar fi trebuit să sune titlul acestui text, doar că ar fi ieșit prea lung. Iar cum Suarez nu e la această Copa America, rămân de analizat ceilalți doi componenți ai tripletei magice cu care Barcelona a câștigat tripla în acest sezon. Și de la care se aștepta, la startul competiției din Chile, să arate același nivel pe care l-au arătat în tricoul catalanilor.

Și Argentina și Brazilia au jucat câte două meciuri la Copa America. Un plus evident pentru Argentina, dacă e să facem comparație doar între cele două mari rivale din America de Sud. Argentina e, cum se spune, mai echipă, în ciuda unor carențe evidente, de ordin tactic, de ordin fizic, la anumiți jucători, ori al formei pe care o traversează alții. În schimb, Brazilia continuă pe linia dezamăgirii de la Mondialul de anul trecut. A schimbat selecționerul, l-a readus pe Dunga, un antrenor cu idei și decizii destul de bizare, dar n-a prea avut ce să schimbe la nivel de jucători. Îndrăgostit de fotbalul Braziliei din 1982, chit că n-am înțeles foarte bine acel Mondial din Spania pe care l-am văzut la televiziunea bulgară, și de stilul acelei echipe, mi se pare că Brazilia de azi traversează o criză la nivel de fotbaliști exponențiali. În vara trecută, imediat după finala dintre Germania și Argentina, scriam pe acest blog că ”Germania are mai mulți jucători creativi decât Brazilia și Argentina la un loc”. Iar nemților le lipsise și Reus. Nu s-au schimbat prea multe, nu-i așa?

Spun foarte mulți că e cea mai anostă echipă a Braziliei din istorie. E posibil, n-am atâtea date încât să invoc istoria. Ceea ce se vede la această Copa America e o echipă naționale ce trăiește din personalitatea lui Neymar, din reușitele ori nereușitele acestuia. Pe umerii lui sunt depozitate speranțele unei națiuni pentru care fotbalul e o stare de spirit (să ne amintim doar de lacrimile ce inundaseră stadionul după acea halucinantă semifinală de anul trecut). Doar că Neymar de la Barcelona, cel ce alimenta acestă depozitare a iluziilor, e un pic orfan în selecționata ”canarinha”. Orfan din punct de vedere fotbalistic, evident. Nu are cu cine juca, nu există alt jucător care să genereze faze periculoase. La Barcelona îl are pe Messi, cu care se înțelege perfect, îl are pe Suarez, care se bate ca un gladiator ca să-i creeze spații, îl are pe Jordi Albe în spate și, de multe ori, în fața lui. Îl are pe Iniesta, îl are pe Busquets. Și mai are ceva, extrem de important. Are sute de ore de antrenament și zeci de ore de meciuri oficiale cu cei amintiți mai sus. Neymar, trezit la 7 dimineața, presupunând că n-a avut o noapte agitată la ”Bling Bling”, clubul pe care-l mai frecventează în Barcelona, și aruncat direct pe teren alături de ceilalți colegi, puși și ei într-o situație asemănătoare, tot găsește resusele câtorva zeci de combinații cu Messi, Suarez și compania.

Discuția e lungă pe această temă. Cei care cer echipelor naționale să se comporte precum o echipă de club sunt într-o mare eroare. Asta e mai greu și cred că nu întâmplător ultimele trei campioane mondiale vin din Europa și s-au bazat, la vremea respectivă, pe relațiile de joc deja existente între jucătorii unei echipe de club, Bayern în 2014, Barcelona în 2010, Juventus în 2006, dar și pe rivalitatea existentă între echipele amintite și adversarele din campionat. Pentru Brazilia și Argentina, căci despre ele e vorba în acest text, dar într-o măsură mai mică sau mai mare și pentru celelalte selecționate din America de Sud, lucrul ăsta e un pic mai greu, căci campionatele interne sunt puțin spre deloc reprezentate.

Întorcându-mă la Brazilia și la stilul său, aș putea s-o numesc ”Neymaria”. Brazilia de azi înseamnă Neymar. Din păcate, nu știu cât de mult poate Neymar să susțină această responsabilitate, dublată acum și de banderola de căpitan ce i-a fost oferită. La 23 de ani, e încă tânăr pentru a fi un lider, pentru a fi cel care să coaguleze un vestiar, pentru a fi cel care dă exemplu. Revedeți minutele de dinaintea startului partidei cu Columbia, momentul fotografiilor oficiale, tragerea la sorți a terenurilor, fotografiile de la centrul terenului. Neymar e pus numai pe șotii, face cu ochiul, râde, glumește, e o stare de spirit foarte bună, nimic de zis, dar nu a unui căpitan. Spre comparație, Messi de azi e mai serios, chit că are și el scăpările sale, vezi glumele cu Di Maria de dinaintea reprizei secunde cu Paraguay. Dar Messi îl are acolo, lângă el, întotdeauna pe Mascherano, căruia nu degeaba i se spune ”El Jefecito” și al cărui rol trece de multe ori neobservat, dar e esențial. Neymar s-a autoexclus în meciul cu Columbia, va pierde în mod sigur duelul cu Venezuela și, în mod normal, căci a luat ”roșu” direct, și meciul din ”sferturi”. Asta în situația în care Brazilia va ajunge acolo, căci Venezuela nu e chiar un adversar comod. X,avi spunea despre Neymar, imediat după terminarea sezonului, că trebuie să mai învețe cum să se comporte, să se maturizeze. Pare o noțiune simplă, dar vă invit să revedeți fiecare cum vă purtați și cum gândeați la 23 de ani, ca să înțelegeți că nu e chiar așa ușor. 

Aminteam mai sus de Dunga și de ideile sale. Văzând cele două meciuri jucate de Brazilia, mi se pare incredibil că nu l-a chemat pe Dani Alves decât în ultimul moment, forțat de accidentarea lui Danilo. Momentul de formă prin care trece Dani Alves, apropo de maturizare, mi se pare incredibil, cred că putea la fel de bine să joace și împreună cu Danilo, el ceva mai avansat și noul fundaș al Realului ceva mai retras. Apoi, nu înțeleg de ce nu a fost chemat Lucas Moura. E al doilea turneu final pe care-l ratează și presupun că există anumite motive ce țin de birouri, de impresari, de șefii federației. A mai fi Luiz Adriano, a cărui absență iarăși n-o înțeleg. Faptul că Brazilia se bazează, pentru linia de atac, pe un fotbalist ce joacă în China și pe altul ce vine de la Hoffenheim (chit că Firmino nu e un fotbalist rău, se spune chiar că l-ar vrea Manchester United, dar parcă de la Brazilia așteptam altceva) e doar un detaliu ce explică situația de față.

Două vorbe și despre Argentina. Din punct de vedere al lotului stă mai bine ca Brazilia, cel puțin atacanți are să dea și altora. Tata Martino și-a regândit strategia după egalul cu Paraguay, a înțeles că echipei sale îi trebuie mai multă siguranță în zona de mijloc, astfel că l-a ales pe Biglia în locul lui Banega. Și a înțeles că are nevoie și de un fundaș dreapta care să compenseze desele plecări ale lui Messi din acea zonă. Roncaglia nu putea să facă asta, Zabaleta a făcut-o, de la el a și plecat de fapt golul victoriei. Problema Argentinei vine, de asemenea, din jocul de construcție. Dar și aici discuția e aceeași ca la Brazilia.  Messi n-a fost strălucitor până acum, dar nici absent n-a fost. Schimbarea din stilul său de joc se observă. A-l compara cu Messi de la Barcelona e incorect. Nu-l mai are pe Neymar, Mascherano nu e Busquets la construcție, Aguero nu e Suarez, iar Di Maria nu e Neymar. Spre deosebire de Neymar, are totuși altceva în jurul lui. Pare clar că Tata Martino are o formulă de joc asumată, cea cu Di Maria pe post de extremă stângă. Tevez nu poate juca acolo, eventual Pastore, dar el e util în linia de mijloc. Di Maria resimte însă sezonul nefast de la Manchester United, îi lipsește prospețimea, nu are explozie. După minutul 60 e sufocat, până în minutul 60 aleargă mult, dar și greșește mult.