IMPOSSIBLE IS NOTHING

Despre acest 6-1 al Barcelonei cu PSG, care va rămâne cu siguranță în istoria fotbalului drept unul dintre momentele epice oferite de acest sport, se poate vorbi în multe feluri. Și fiecare e liber s-o facă. Se poate vorbi din punct de vedere tactic. Se poate vorbi din punct de vedere tehnic, al reușitelor sau nereușitelor personale. Se poate vorbi din punct de vedere al arbitrajului, care a avut o certă influență. Se poate vorbi din punct de vedere al Barcelonei și al miracolului. Se poate vorbi din punct de vedere al Parisului și al deziluziei, pe care aș îndrăzni s-o numesc mai degrabă rușine. Se poate vorbi în multe feluri, căci ceea ce s-a întâmplat miercuri seară pe ”Camp Nou” reprezintă o pagină pe care o vom răsfoi de fiecare dată când vom dori să aducem în discuție diverse momente.

Aș vrea să încep cu altceva, cu aspectul care mie mi se pare cel mai important. Mentalul. Creierul omului, acest computer de 1000 de ori mai sofisticat decât orice computer, poate face din imposibil posibil și poate comanda orice victorie. De la creier pornește totul, aici e centrul de comandă, de el ascultă mușchii, gleznele, gambele ori brațele. De acolo, din creier, pleacă reușitele, dar și eșecurile. Dacă vrei cu adevărat, poți! Parcă așa era reclama aia pe care o priveam cu evlavie în 1990 când a apărut pe la noi, chit că atunci ne uitam mai mult la produs decât la mesaj. Dar chiar așa e, dacă vrei cu adevărat, poți, iar imposibilul devine posibil. Asta cred că e ceea ce trebuie să extragem din acest Barcelona-PSG, înainte de a discuta despre revoluția pusă-n scenă de Luis Enrique, despre penibila abordare pusă-n aplicare de Unai Emery ori, inevitabil, despre greșelile de arbitraj. Și să ne gândim cum putem folosi în interesul nostru acest exemplu dat de fotbaliștii Barcelonei, cărora aproape nimeni nu le dădea nicio șansă. Să credem că putem reuși chiar și atunci când ni se pare că nu mai avem nicio șansă. Asta cred că e cheia.

Pentru Unai Emery este cel mai urât coșmar din câte poate să îndure un antrenor de fotbal. Mi-e milă sincer de el, pentru că e un tip care respiră fotbal prin toți porii, și mi-e teamă pentru cariera lui de-acum înainte. Va duce-n cârcă această povară și va trece mult până va izbuti să scape de ea. Dacă va izbuti vreodată. A fost depășit complet, iar felul în care a construit echipa și felul în care a așezat-o în teren au indus din start acea senzație de teroare. A transmis, poate fără să vrea, o undă de panică spre jucătorii săi pe care n-a putut s-o mai corijeze indiferent de cât a încercat. Expert în calificări, motiv pentru care probabil a și fost numit, Unai a demonstrat că nu știe să abordeze partidele contra granzilor decât din poziție de inferioritate. Ceea ce la lotul PSG-ului este nepermis. Să ai 4-0 după meciul tur, să ai apoi 3-1 cu 5 minute înainte de final și să nu știi să gestionezi această situație mi se pare inadmisibil la o echipă în care s-au pompat sute de milioane de euro. PSG a vrut să fie Atletico, dar Unai n-avea cum să fie Cholo, o astfel de partidă se antrenează extrem de mult, în special din punct de vedere psihic. Cu câteva zile înainte de meci, la o cină comună a jucătorilor, la care au participat și jurnaliștii, teama era inclusă în meniu. Patrick Kluivert, directorul sportiv, vorbea de forța pe care o exercită stadionul, Draxler își amintea de o ”remontada” a Realului contra lui Wolfsburg, iar Thiago Silvea rememora acel 1-7 din semifinala de la Mondial. Aproape nimeni însă nu ridica tonul, nu dădea cu pumnul în masă ca să facă liniște și să le reamintească tuturor că a fost 4-0 în tur și că acest rezultat nu a fost niciodată întors în istoria Champions League. Din 185 de precedente. Aici cred că le-a lipsit parizienilor Ibrahimovic, nu neapărat jucătorul, ci liderul de vestiar.

Luis Enrique, în schimb, este în al 9-lea cer. Cum e și viața asta! Pus la zid acum 3 săptămâni după umilința de la Paris, alegând să-și anunțe plecarea într-un moment considerat de mulți drept inoportun, Luis Enrique e acum în situația de a fi rugat să rămână și-n sezonul viitor. A revoluționat fotbalul Barcelonei cu această schimbare de sistem pe care puțini au înțeles-o atunci când a fost ea pusă-n scenă, la meciul de campionat cu Atletico de pe ”Calderon”. Marți, la Fotbal European, Ilie Dumitrescu și Gică Craioveanu coincideau în opinia că împotriva Parisului se va reveni la formula standard, acel 4-3-3 dintotdeauna. Am fost singurul atunci care a susținut contrariul și nu mă bazam pe cine știe ce intuiție ori pe cine știe ce informații. Pur și simplu mi se părea ilogic să revii la modulul vechi după 3 partide în care ai încercat, cu succes, unul nou. Și iată că așa a fost, la această decizie a lui Luis Enrique alăturându-se și plasarea lui Mascherano în locul lui Sergi Roberto, ceea ce a făcut ca Draxler să aibă o mai mare supraveghere față de meciul tur. Luis Enrique a găsit capacitatea de a-i convinge pe jucători că schimbarea de sistem e o carte câștigătoare, a detensionat un pic atmosfera anunțându-și plecarea, dar dincolo de toate a știut să transmită vestiarului acea forță mentală de care vorbeam mai sus. A reușit să-i facă să înțeleagă că imposibilul nu există.

Celor care-și doresc o ciondăneală pe teme de arbitraj, o dezbatere care nu se va termina niciodată, căci e condusă de subiectivism și nu de rațiune, le spun că n-au găsit locul potrivit. Am fost curios să văd ce scrie ”L` Equipe” după acest meci și am descoperit că nu există, în cele 10 pagini dedicate partidei de la Barcelona, nici măcar un rând despre arbitraj. E un mod de a face presă care le-a adus respectul unanim, căci a-ți ascunde propriile erori în spatele unor eventuale erori ale arbitrilor e un alibi meschin. Am tot văzut, în ziare, dar și la diverse televiziuni (inclusiv din Qatar, grație lui Florin Motroc) analize ale prestației lui Denis Aytekin, un economist german de origine turcă de 38 de ani, un pic lipsit de experiența unor astfel de confruntări, și la toate fazele așa zis litigioase există păreri ale specialiștilor și pro și contra. Arbitrajul face parte din joc, greșeli au fost și vor mai exista. Am spus-o la momentele în care Barcelona și Real Madrid se plângeau de arbitraje potrivnice că n-au niciun motiv s-o facă tocmai ele. Nu-mi place să discut despre arbitraj și o să revin mereu la ceea ce a spus mai demult Jose Mourinho: ”nu-i da arbitrului motive să te judece și să decidă în locul tău”.

E facil să spui că PSG a pierdut din cauza arbitrului. La 6-1 e însă greu să te ascunzi în spatele unei asemenea scuze. Între minutul 85 și 95 parizienii au realizat doar 4 pase complete, ceea ce pentru o echipă ce-și propunea câștigarea trofeului mi se pare devastator. Mai sus vorbeam de panică, de teroare ce părea a-și fi găsit adăpost în mințile fotbaliștilor PSG-ului. Poate avea explicațiile sale la 3-0 și dacă ar fi venit un 4-0 și apoi un 5-0 am fi pedalat pe această idee. Dar la un moment dat s-a făcut 3-1 și totul părea clar, mai ales că au mai fost ocazii. Mi-e greu să-mi explic cum în 10 minute o echipă compusă din atâtea valori se poate dezintegra de o asemenea manieră. Vor urma zile grele la Paris, căci cu siguranță o schimbare de proiect este necesară.

Paradoxal, Barcelona a izbutit cel mai răsunător rezultat al ultimilor decenii fără ca steaua sa numărul 1, l-am numit pe Messi, să aibă o prestație fantastică. Dimpotrivă, Messi a jucat decent, cu implicare, dar fără reușite. În același registru l-aș cataloga și pe Iniesta. Și totuși Barcelona, chiar în aceste condiții a reușit imposibilul. Omul său numărul unu în această partidă a fost de departe Neymar și abia acum se explică eforturile de toate felurile pe care catalanii le-au făcut pentru a-l transfera. Schimbul de putere din final de meci dintre Messi și Neymar mi-a semănat cu ce se întâmplă în America atunci când președintele e incapabil, din varii motive, să-și exercite atribuțiile, iar valiza nucleară trece în stăpânirea vicepreședintelui. Neymar a fost acel vicepreședinte perfect pentru Messi, iar dacă mai avea cineva vreun dubiu că succesorul argentinianului la putere este Neymar cred că nu-l mai are. Schimbul de putere se va face ușor ușor, căci e în firea lucrurilor să se întâmple așa. Miercuri seară, Neymar a făcut probabil cel mai bun meci al carierei, pe umerii voinței sale s-a ridicat această ”remontada” din final, iar Balonul de Aur deja nu mai este o himeră pentru el. Și n-aș vrea să-l uit pe Ter Stegen, căci nu-mi amintesc vreun portar care să recupereze o minge din picioarele unui atacant și să fie faultat la 30 de metri de poarta adversă (ce nebunie!). O altă decizie controversată a alui Luis Enrique, luată astă-vară, dar câștigătoare în cele din urmă. 

Un meci ca ăsta nu prea se poate analiza. Căci n-a fost nimic logic în cele 95 de minute de pe ”Camp Nou”. A fost un film nebun, un film de care fotbalul atât de capricios al zilelor noastre avea nevoie. O lecție de viață până la urmă, din care fiecare își poate extrage mesajul pe care-l crede de cuviință. ”Imposibilul e doar opinie, nu o realitate”, spunea Muhammad Ali. E un cuvânt mare, rostit de oameni mici ca scuză. ”Impossible is nothing”, pâna la urmă. Trebuie doar să crezi.