Guardiola și lupta sa cu timpul

La 10 puncte distanță de liderul Chelsea, cu posibilități minuscule de a mai participa la lupta pentru titlu, locul 5 în clasament, în afara zonei de Champions League, un joc care pur și simplu nu spune nimic, un cor de critici în presa engleză și prime semne de nemulțumire în rândul propriilor fani. Cam asta era panorama pe care, probabil, o avea în fața ochilor Pep Guardiola în acel moment din repriza a doua a meciului cu Everton în care a fost surprins de camerele televiziunii engleze privind în gol câteva secunde bune. Iar acel cadru se petrecea la 2-0 pentru Everton, rezultatul final urmând să-i aducă lui Pep cea mai drastică înfrângere din carieră într-un meci de campionat. Mai existaseră momente grele în trecutul său, vezi acel 0-4 cu Real Madrid de la Munchen ori acel 0-3 de la Barcelona, dar era vorba de Champions League și de adversari foarte puternici, care ulterior aveau să câștige trofeul. Nici măcar acel 1-4 de la Wolfsburg nu se poate apropia ca impact de ceea ce i s-a întâmplat pe ”Goodison Park”, căci Bayern era atunci un lider destul de liniștit, posibilitatea de a pierde titlul în Bundesliga fiind atunci chiar mai mică decât posibilitatea ca Manchester City să-l ia în acest sezon în Premier League.

Acea imagine cu Pep privind în gol mi-a adus aminte de o alta, la fel de celebră. Cea cu Sir Alex Ferguson, în finala Champions League din 2011, de pe ”Wembley”, când camerele l-au surprins cum îi tremurau mâinile de nervi văzând ceea ce se întâmplă pe teren. Văzând că echipa sa, Manchester United, era depășită uluitor de clar de FC Barcelona, cu Guardiola pe bancă și Messi în teren. Erau nervii unui mare antrenor pus, avea s-o recunoască el însuși, pentru prima dată în carieră într-o situație de impotență decizională. Pur și simplu nu știa ce să facă. Așa mi se pare și Guardiola astăzi.

”Trebuie să găsesc explicații pentru ceea ce s-a întâmplat”, a spus Guardiola după meciul de la Liverpool. Pentru prima dată în cariera lui, Pep pare surprins de ceea ce se petrece cu el. Pare implicat într-o luptă pe care sigur n-o bănuia atât de dură în momentul în care s-a decis să accepte propunerea venită din partea prietenului Txiki Beguiristain de a prelua pe Manchester City. Renunțând la confortul pe care-l avea la Munchen și aruncându-se cu capul înainte într-un ocean învolburat, cu valuri nărăvașe și surprinzătoare, fără să știe prea bine ce stil de înot se potrivește mai bine pentru a ieși la suprafață. Credea probabil că-l știe, dar realitatea s-a dovedit a fi alta. Realitatea dată de fotbalul englez, dar în special realitatea dată de propriul lot. Care nu doar că nu se mulează pe ideile antrenorului, dar oferă și foarte puține variante de redresare, căci mulți dintre componenții săi au ajuns la o vârstă la care provocările nu-i mai încarcă pozitiv, conturile sunt bine garnisite, iar eșecurile nu-i mai emoționează.

Nu se poate spune că Guardiola se luptă cu morile de vânt în încercarea de a-și impune stilul său caracteristic în fotbalul britanic. Poate că Arsene Wenger a simțit asta, acum 20 de ani. În momentul ăsta, în Premier League sunt mai mulți antrenori de dincolo de Canalul Mânecii decât englezi, iar asta se vede în felul în care se exprimă majoritatea echipelor. Puține exemple avem de grupări unde fotbalul de tip tradițional britanic să guverneze încă. Mai degrabă se poate spune că perioada de acomodare, de rodaj, e mai lungă decât se anticipa. Dacă privim în urmă, Pep a avut probleme de acomodare și la Bayern, dar într-un campionat dominat financiar de bavarezi acest mic handicap a fost mai ușor depășit. Mai ales că unicul adversar capabil, atunci, să i se opună din punct de vedere tactic, Jurgen Klopp, avea mari greutăți la Borussia Dortmund. În plus, la Bayern, deși unele staruri intraseră deja pe o pantă descendentă a evoluțiilor,  Pep a avut   totuși avantajul unui lot competitiv, plin de caractere, de lideri, dar și cu jucători versatili, capabili să interpreteze diverse roluri. Ceea ce la City nu prea are. N-o să mă refer la perioada Barcelona, căci acolo situația era mult mai limpede, Guardiola era de-al casei și  destui  jucători de-atunci aveau aceeași caracteristică, astfel că totul a mers uns, fără turbulențe.

Excesul de încredere pe care-l avea Guardiola depozitat în bagajele cu care venise de la Munchen s-a văzut și-n unele decizii pe care le-a luat în vară. Îndepărtarea lui Hart e una dintre ele. Jocul prost de picior a fost argumentul lui Pep, faptul că Hart este totuși portarul ”naționalei” necontând la acel moment. Factura a ajuns pe masa antrenorului abia acum, căci ziariștii englezi, suficient de conservatori și naționaliști, îi pun în față statisticile lui Claudio Bravo, 14 goluri luate din ultimele 22 de șuturi primite pe spațiul porții. Urmează pe listă John Stones și ale sale aproape 60 de milioane, invers proporționale cu siguranța oferită în apărare și cu pasele corecte pe care le dă. Urmează Gundogan, o investiție riscantă din start, care e pe cale să devină un eșec, plus că Leroy Sane sau Nolito, pe care s-au plătit bani mulți, n-au confirmat pe deplin. Și ei par a fi în perioada de acomodare, mai ales că-n afara lui Stones se află, ca și Pep, la începutul aventurii lor în Insulă.

”You`re getting sacked in the morning”, îi strigau lui Guardiola fanii lui Everton, duminică, la 4-0. E greu de crezut că se va întâmpla așa ceva prea curând, căci capitalul de încredere al catalanilor e în continuare ridicat, iar educația engleză conduce rar spre asemenea deznodământ. Mai ales că nu totul e cenușiu la City. În această perioadă de criză, Pep l-a descoperit pe De Bruyne și l-a redescoperit pe David Silva. Sunt două valori certe, doi fotbaliști ce se regăsesc în topul mondial. Se va alătura lotului și Gabriel Jesus, care ar trebui să aducă necesara concurență cu Aguero. Logic ar fi ca măcar un transfer să fie făcut în această perioadă de mercato. E posibil chiar ca, urmând exemplul Conte, Guardiola să încerce să schimbe sistemul pentru a readuce, printr-un soi de șoc, dinamica pozitivă a echipei. Fotbalul e extrem de schimbător, ceea ce e azi negru poate fi mâine alb și invers.  Problemele nu l-au ocolit nici pe Mourinho, care acum pare să-și fi regăsit stabilitatea, nu l-au ocolit nici pe Conte, care după eșecul net de pe ”Emirates” ridicase nivelul de iritare pe ”Stamford Bridges”. Guardiola cere timp, amintind, ca toți cei aflați în dificultate, de începuturile lui Sir Alex Ferguson la Manchester, dar timpul de azi nu mai are răbdarea celui de acum 30 de ani. Sâmbătă, pe ”Etihad” vine Tottenham, cea mai bună apărare din Premier League, candidatul tăcut la titlu.