GUARDIOLA, ÎNTRE MESSI ȘI REALITATE

La o analiză superficială a confruntării dintre Barcelona și Manchester City de miercuri se poate trage concluzia că gruparea catalană a măturat pe jos cu ”cetățenii” din Manchester. Scorul e de-așa natură încât te invită la o asemenea concluzie. Dacă n-ai văzut meciul. Alții ar putea spune că lui Guardiola nu-i priesc defel confruntările cu fosta sa echipă și, extrapolând, confruntările cu echipele din Spania. Și asta e adevărat, iar aici se ascunde un mare paradox. Ca om format în fotbalul spaniol, ca jucător obișnuit cu stilul din Primera și ca antrenor care a crescut în bătălii contra granzilor iberici, Pep poate că ar trebui să fie mai inspirat în găsirea antitodului atunci când le este adversar. Ceea ce, iată, nu se întâmplă. De ce nu se întâmplă? Aici răspunsurile sunt multe, dar cel mai important stă în valoarea celor pe care-i întâlnește. Și, evident, așa cum se întâmplă în fotbal și-n viață, de anumite detalii. Privind retrospectiv toate aceste dueluri Pep vs Primera se poate extrage o părere cum că tehnicianul catalan și-a lăsat o bună parte din noroc încuiată în vechiul birou de la ”Camp Nou”.

Cine n-a văzut partida și vrea să rămână cu impresia că a fost un galop de sănătate al Barcelonei o poate face liniștit. Cine a văzut partida cred că a înțeles însă că nu prea a fost vorba de așa ceva. Diferența dintre acest City și cel care a vizitat de curând ”Santiago Bernabeu”, într-o semifinală cu mult mai multe-n joc, e evidentă, chit că mariajul de idei dintre Pep și jucători e încă verde. O analiză a partidei nu poate fi făcută decât până la momentul eliminării lui Claudio Bravo, iar pe acest tronson regăsim o dezbatere pentru posesie suficient de echilibrată, cu un ușor plus pentru Barcelona, dar într-o marjă de eroare electorală, dat de condiția de gazdă. Și regăsim și alt element comun în filozofia celor doi antrenori, acea presiune asfixiantă uneori realizată foarte sus, la primii pași ai fundașilor centrali adverși. O presiune care a contribuit mult la numeroasele erori comise și de-o parte și de cealaltă în faza de elaborare, lucru destul de rar văzut, în special la catalani.

Guardiola a surprins, și încă mult, lăsându-l pe bancă pe Aguero. A surprins la fel de mult minutul târziu în care l-a introdus pe Kun în teren, într-un moment în care nimic nu se mai putea face. A sunat ca un fel de pedeapsă pentru argentinian, dar nimeni nu poate spune cu certitudine că exact asta a fost. Cert e că ideea lui Guardiola a fost intens discutată și penalizată în media britanică. Chit că există explicații pentru ea, prin dorința de a avea un mijlocaș în plus cu care să-și dispute posesia cu un adversar ce stăpânește perfect acest concept, eu unul mă întreb de ce la momentul accidentării lui Pique, Guardiola n-a forțat nota cu Aguero, fiind destul de limpede că Mathieu nu e de nivelul celui în locul căruia intrase. De altfel, accidentarea lui Pique, acele momente de incertitudine în care el încerca să-și dea seama dacă poate ori nu continua, au coincis cu perioada în care City a dominat clar jocul și și-a creat ocazii destul de importante, însă Ter Stegen a vrut să arate tuturor de ce el a fost alesul, în detrimentul lui Bravo. Detaliul felului în care Barcelona a deschis scorul, acea alunecare caraghioasă a lui Fernandinho, chiar asta rămâne, un detaliu, deși cei care privesc și altfel aceste meciuri, in primul rând Pep, ar trebui să se întrebe de ce a ajuns Fernandinho să se afle în acea poziție și, pe cale de consecință, în acea situație.

Cei de la City au mers la odihnă gândindu-se probabil că nu meritau scorul de pe tabelă la acel moment. Teoria meritului în fotbal am mai dezbătut-o aici, treaba cu meritele e relativă, realitatea e singura concretă. E greu de spus ce-și propusese Guardiola într-o repriză secundă în care avea în față o apărare ce a trebuit să se recompună, cu Mascherano fundaș dreapta și Mathieu în centru, alături de Umtiti. Probabi că mai multe, dar totul s-a frânt la eliminarea lui Claudio Bravo. Pentru chilian nu-i prima eroare de acest gen de când s-a dus la City, lucru un pic de neînțeles de vreme ce la Barcelona, în doi ani, nu se întâmplaseră episoade de acest gen cu el. Unii zic că ar fi vorba de karma ce-l pedepsește pe Guardiola pentru tratamentul la care l-a supus pe Hart, englezii au și o vorbă în acest sens, arhicunoscută. De aici încolo a fost un meci pe care unii l-ar numi de-a șoarecele și pisica, dar care pe mine m-a dus cu gândul la filmul ”Shark Attack”. Cei trei rechini din atacul Barcelonei au simțit imediat miros de sânge și au mușcat de fiecare dată când au putut, beneficiind din nou de greșeli din partea înotătorilor englezi, de Bruyne și Gundogan, mai exact, la golurile 3 și 4. Ratarea penaltyului de către Neymar nici n-o mai pun la socoteală.

Sper că nu se înțelege din textul de mai sus că Manchester City a pierdut acest meci doar din cauza erorilor. A pierdut și din cauza erorilor, dar în principal pentru că astăzi Barcelona are mult mai buni fotbaliști. Cel puțin cei trei din față încă n-au corespondent la echipa lui Guardiola și greu li se poate găsi o concurență la nivel mondial. Fotbalul e pentru fotbaliști și ei în general decid. Deocamdată, sunt puține echipe care au forța să se bată de la egal la egal cu această echipă a Barcelonei, încercând să joace același stil de fotbal. Ori îți asumi starea de inferioritate, cum a făcut-o Simeone, chiar și Zidane în victoria de pe ”Camp Nou” din sezonul trecut, și acționezi în consecință, ori propui pe câmpul de bătălie nume cu care să poți duce un astfel de război. Deocamdată City nu are aceste nume. Iar un astfel de eșec, fie el și nemeritat la aceste proporții, poate lăsa urme serioase. City n-a mai câștigat de patru meciuri, iar asta e un soi de mini-criză, o situație cu care Guardiola nu prea s-a întâlnit în cariera lui. Are acum două meciuri acasă, cu Southampton și Barcelona, iar vârtejul e imediat după colț, căci odată ce intri în vrie, e greu apoi să ieși.

Și ar mai fi Messi. Care de câte ori are de jucat în fața apărărilor din Anglia răspunde la întrebarea unora cum ar arăta el în Premier League. Mai sus mă întrebam cum se poate ca Guardiola să nu găsească antidot atunci când întâlnește echipe din Spania. Unii s-ar putea întreba cum de nu găsește antidot în privința lui Messi, la a cărui creștere a contribuit enorm, pe care-l cunoaște atât de bine. Cred însă că Guardiola a încetat demult să-și pună problema asta, fiindcă răspunsul deja îl știe. Guardiola și Luis Enrique l-au avut pe Messi în stare de grație. Tata Martino nu. La ce nivel sunt cei doi acum și unde e Tata Martino vă las să reflectați.