Despre debutul lui Benitez și alte surprize

Au pornit la drum și campionatele Spaniei și Italiei, astfel că avem din acest moment weekend-urile ocupate cu tot ceea ce ne interesează. Au fost ceva surprize în etapele inaugurale din Serie A și Primera, unele chiar mari, vezi eșecul lui Juve, dar în general e mai bine să eviți să tragi anumite concluzii, să faci catalogări pripite și să te aventurezi în pronosticuri. Primul meci e întotdeauna complicat și nu trebuie să reprezinte un reper fix, e o perioadă de rodaj încă, multe lucruri se află în plin proces de așezare. Se pot face, evident, unele discuții, se pot scoate în evidență unele idei, măcar pentru a rămâne scrise și pentru a le compara cu cele din finalul sezonului.

Cu mult interes și cu foarte multă atenție a fost privit meciul de debut al lui Rafa Benitez la Real Madrid. Vorbesc aici despre debutul oficial, nu despre partidele amicale pe care madrilenii le-au jucat în vară. În principiu, trebuia să fie o decolare fără turbulențe, mai degrabă lină, pe terenul unei nou promovate, cu o diferență de valoare uriașă existentă pe teren. S-a terminat 0-0, motiv pentru unii să înceapă deja să anticipeze un an prost pentru Madrid, un dezastru din punct de vedere al titlurilor puse în joc. Eu n-aș fi chiar așa de drastic, în primul rând din motivele expuse mai sus, în al doilea rând din ceea ce am văzut pe ”El Molinon”. Apropo de stadionul din Gijon, merită salutată reapariția sa pe harta primei divizii din Spania, e un stadion foarte frumos, cu o atmosferă foarte frumoasă. Abia aștept meciurile cu Deportivo, vom avea două dueluri splendide din punct de vedere al atmosferei. La fel, dacă tot am deschis această paranteză, merită salutată prestația echipei lui Abelardo, cu adevărat o surpriză, mai ales pentru cineva care n-a urmărit evoluțile celor de la Sporting în Segunda. Spre deosebire de alte promovate care, de-a lungul timpului, au schimbat multe în echipă odată cu pătrunderea pe prima scenă, Sporting a mers pe ideea continuității, pe mîna celor care au izbutit promovarea, tineri în mare parte, iar asta ne-a făcut să vedem o echipă cu idei clare de joc, cu acea omogenitate atât de greu de atins în ziua de azi și chiar cu personalitate. Abelardo pare un antrenor dedicat, pasionat, care poate reuși ceva notabil de-acum încolo.

Înapoi la Real Madrid și la Rafa Benitez! Când a fost numit antrenor, undeva la începutul lunii iunie, mă întrebam pe acest blog dacă într-adevăr a fost el prima opțiune a lui Florentino Perez sau a fost doar o soluție de avarie. Încep să cred că a fost prima opțiune și o să mă explic imediat. Dacă-l dai afară pe Ancelotti, după ce ți-a adus totuși Liga Campionilor cu un an mai devreme, înseamnă că ai motive. Stând acum și analizând ceea ce i s-a reproșat mereu lui Ancelotti descoperim cam așa: comportamentul prea afectuos, părintesc chiar, cu vestiarul, lipsa soluțiilor tactice înainte și-n timpul meciurilor, lipsa rotațiilor, ceea ce a făcut ca unii jucători, vezi cazul lui Kroos, să termine sezonul efectiv epuizați, iar alții să se accidenteze destul de mult. Aducându-l pe Rafa Benitez, Florentino Perez a tăiat de pe listă toate aceste defecte ale lui Ancelotti. Benitez nu e deloc un tip apropiat de jucători, ba chiar are momente când e foarte rece și distant cu ei. Benitez e un prizonier al tacticii, gândește totul în detaliu, iar în timpul meciurilor obișnuiește să intervină și să schimbe când e cazul. Benitez e mare amator al rotațiilor, pe unde a fost până acum s-a bazat pe acest principiu.

Problema e dacă la Real Madrid merge cu așa ceva. Asta rămâne să vedem, căci vestiarul acestei echipe, plin de multimilionari și de ego-uri puternice, și-a permis să devoreze inclusiv un antrenor de talia lui Jose Mourinho. Care, apropo, a vorbit mereu destul de urât despre Benitez, ceea ce denotă o ușoară ranchiună ce i-o poartă. Ne amintim oarecum și de ce, căci în primul mandat al lui Mou la Chelsea, Rafa și al său Liverpool au fost adversari teribili. De altfel, nici Sir Alex Ferguson în autobiografia sa nu vorbește prea frumos despre Benitez, ceea ce înseamnă că a fost într-adevăr un rival suficient de arțăgos și pentru Sir Alex. Marele semn de întrebare ce se învîrte deasupra capului lui Rafa vine din rezultatele obținute pe termen lung. Mai exact din lipsa lor. Sunt mai bine de 10 ani de când a plecat de la Valencia, unde lua ultimul său titlu de campion, și, iată, în 10 ani, cu Liverpool, Inter, Chelsea și Napoli n-a izbutit să domine o întrecere de uzură, așa cum sunt campionatele. Acolo unde echipele lui Rafa și-au arătat potențialul în derby-uri, dar s-au împiedicat în partide de genul celei de duminică seară, de la Gijon.

Parcă niciodată însă Rafa Benitez n-a avut la dispoziție un lot de talia celui pe care-l are acum. O să revin asupra ideii. Deocamdată mă întorc pe ”El Molinon” pentru a constata că Realul n-a jucat deloc rău, în nici un caz cum ar putea crede cineva care n-a văzut meciul și a aflat doar rezultatul. Mi s-a părut surprinzător de bun ritmul în care a jucat Realul, ținând cont că suntem totuși în august. Deja mă întreb dacă pregătirea fizică făcută în vară, cu zeci de mii de kilometri parcurși din Europa în Australia, apoi în China și înapoi în Europa, poate susține acest ritm și la primăvară. Asta o să vedem, dar pentru prima etapă Madridul mi s-a părut echipa cea mai ”electrică” dintre favorite. A tras de 27 de ori la poarta lui Sporting, de 8 ori pe poartă, a avut și un penalty neacordat la Cristiano, n-a fost genul acela de meci anost, slab, în care nu-ți iese nimic. Apropo de problemele de arbitraj, extrem de multe în această primă etapă, Sporting a avut un așa numit ”gol fantomă”, o dilemă nerezolvată total de reluări. Mi se pare incredibil, aș zice chiar inadmisibil, ca un campionat de talia Primerei, care a dat în ultimii doi ani toate câștigătoarele de trofee, să nu aplice tehnologia de linia porții.

Surprinzător poate, căci de-a lungul timpului greu a ieșit din modulul 4-2-3-1, Benitez a început la Gijon cu un 4-4-2 destul de clasic, cu Cristiano și Jese în față, cu Bale având multă libertate de mișcare și, în consecință, jucînd mult mai bine decât a făcut-o în ultimele luni cu Ancelotti, cu Danilo ca fundaș dreapta, ce începe să confirme investiția făcută în el, cu o pereche de fundași centrali Ramos-Varane ce greu va fi schimbată în meciurile tari. Chit că lui Pepe abia i s-a prelungit contractul, ostracizarea lui Varane mi s-ar părea o mare nedreptate. Pe fondul meciului slab făcut de Isco, cu multe excese de personalitate inutile, Benitez a schimbat în partea a doua, mai întâi prin trecerea lui James Rodriguez în stânga, și modificarea sistemului în 4-2-3-2, cu Cristiano Ronaldo atacant, apoi prin debutul lui Kovacic și trecerea la un 4-3-3, care mie chiar mi s-a părut că funcționează. Prezența lui Kovacic, al cărui debut mi s-a părut notabil, i-a asigurat lui Modric mai multă libertate, dar și lui Kroos, ceea ce a sporit pericolul la poarta gazdelor. Chiar cred că ăsta ar fi sistemul ideal pentru Realul de azi, numai că asta înseamnă că mereu trebuie să lași pe dinafară un nume uriaș, dacă nu cumva chiar două. Mă gândesc la James Rodriguez, la Isco, eventual la Bale. Toată această construcție plecând de la ideea că, azi, Benzema e imperativ la Real Madrid. E aliatul perfect al lui Cristiano, care fără francez pare orfan pe teren, e asociatul perfect al lui Bale, în condițiile în care între Bale și Cristiano există destul de puțin ”feeling”. Sau chimie, cum se mai zice pe la noi. Acea chimie care, de exemplu, există la Barcelona între cei trei din față, și nu doar în teren, care a stat la baza performanțelor din sezonul trecut. 

Două vorbe despre Barcelona și Atletico. Barcelona a luat toate punctele într-un meci pe care, în mod normal, pe timpul lui Guardiola nu prea l-ar fi putut câștiga. Erau toate datele pentru așa ceva. Juca pe un teren unde abia pierduse cu 4-0, lipseau Pique și Neymar, apoi s-a accidentat Dani Alves, apoi Messi a ratat un penalty, apoi s-a accidentat Busquets. Există ceva în plus la această echipă a lui Luis Enrique, caracterul. Și legătura existentă între jucători, ”feelingul” de care vorbeam mai sus. Și mai există Luis Suarez, care într-un meci în care Messi s-a diluat brusc după ratarea penaltyului, a luat echipa pe umerii săi și a dus-o la victorie. Când a dat 80 de milioane pe uruguayan, trecând peste problemele sale disciplinare și peste perioada de suspendare, Barcelona a făcut o afacere grozavă. Astăzi nu cred că există un număr 9 în fotbalul mondial de nivelul lui Luis Suarez, care știe să se pună în slujba lui Messi când e cazul, a echipei când e cazul.

Paradoxal, într-un meci de luptă, scrâșnit, contondent, de genul celor în care se pierde sau se câștigă un campionat, după caz, Barcelona a descoperit că are în lot un înlocuitor perfect pentru Dani Alves. Și anume Sergi Roberto. Spunea Gică Craioveanu la Fotbal European că baiatul ăsta e de 6 ani la Barcelona și încă n-a justificat păstrarea lui în lot. De duminică, parcă a început să o justifice. Faptul că e la bază mijlocaș îl ajută în contextul colaborării cu Messi, căci Dani Alves acționează de multe ori ca mijlocaș, ca număr 8 dacă vreți, nu ca fundaș. Faza de apărare o face cu mai mare atenție, căci se teme să nu greșească, astfel că e posibil să avem acea reconversie profesională care se vede din când în când în fotbal.

Termin cu Atletico Madrid. Am spus la Fotbal European că mi se pare favorita numărul unu la titlu. Îmi mențin părerea. Victoria cu 1-0 în fața lui Las Palmas nu e neapărat un reper, apropo de cele spuse mai sus. Simeone are la dispoziție cel mai bun lot pe care l-a avut la Atletico, peste cel cu Diego Costa și Falcao cred eu. Are jucători ce-i asigură diferite variante, în funcție de context. Mi se pare că și Simeone, ca și Benitez, încă nu are clar un sistem de joc. A terminat 4-3-3, ceea ce mi se pare și la Atleti mai aproape de realitatea lotului. Mi-a plăcut Angel Correa, s-a vorbit mult despre acest argentinian pe care Simeone l-a vrut neapăra, dar care a avut mult ghinion în sezonul trecut (operație pe inimă, pentru o problemă congenitală). Și, atenție, n-au jucat Vietto și Ferreira-Carrasco!

Când l-a dat pe Arda Turan, mă întrebam cine va aduce acel plus de inventivitate, de creație într-o echipă desenată în general pe luptă. Am descoperit sâmbătă. E acest Oliver Torres, revenit de la Porto, care a impresionat pe toată lumea. Are încă 20 de ani, dar a arătat o dezinvoltură remarcabilă. Când Guardiola l-a dat pe Toure Yaya ca să-i facă loc lui Sergio Busquets, toată lumea s-a mirat, dar mai târziu, toți au înțeles. Când l-a lăsat pe Arda să plece la Barcelona, toată lumea s-a întrebat de ce a făcut-o Simeone. Văzându-l pe Oliver Torres se pare că începem să înțelegem.