Cu simpatie, pentru Dănciulescu

Nu prea obişnuiesc să scriu despre fotbalul intern. M-am intersectat în textele mele cu fotbalul românesc doar atunci când am scris despre meciurile europene ale Stelei sau despre partidele echipei naţionale a României. Cred că sunt destui cei care scriu zilnic despre ceea ce se întâmplă sau nu se întâmplă pe la noi, am considerat că e mai bine să-mi văd de treaba mea şi de pasiunea mea pentru fotbalul internaţional.

Abordez azi şi o temă din fotbalul românesc. O fac cu maximă simpatie faţă de personaj, dar şi cu destulă antipatie faţă de cei ce stau în spatele unei decizii. S-a retras Ionel Dănciulescu. S-a retras de ceva vreme şi o să spuneţi că se întâmplă în viaţa oricărui fotbalist un astfel de moment, nu e primul şi nici ultimul care trebuie să treacă prin aşa ceva. Nu-i este uşor, fiţi siguri de asta! Când îţi pui viaţa, tinereţea, sănătatea, familia în slujba unei pasiuni devenită în timp meserie, despărţirea e grea. Să te trezeşti dimineaţa şi să ştii că nu vei mai face ceea ce ai făcut în ultimii 20 de ani poate fi o relaxare azi, poate fi şi mâine, dar poimâine sigur vei simţi că-ţi lipseşte ceva.

Îl cunosc pe Dănciulescu de multă vreme. Îi ştiu sentimentele faţă de fotbal în primul rând, înainte de anumite culori sau steme. E un om care n-a păcălit niciodată viaţa, care n-a trişat în meserie, care nu s-a dat niciodată lovit. Se antrena ca un maniac şi căuta să-şi facă treaba cât mai bine, indiferent de echipa la care juca. A fost la Steaua şi a dat o groază de goluri împotriva lui Dinamo. Se bucura pentru ele, mi se pare normal, doar nu era să se supere. Apoi a venit la Dinamo şi a dat şi aici o grămadă de goluri. Deşi în primele lui săptămâni era huiduit, înjurat, bălăcărit pentru un trecut în care nu-şi făcuse decât datoria faţă de clubul care-l plătea atunci. Aceeaşi oameni care atunci îl înjurau şi-i cereau să plece, acum sunt trişti că a plecat de-adevăratelea. Chestiune de percepţie, de educaţie.

M-a mirat decizia lui de a se retrage. Ştiu că se simţea bine, ştiu că ar fi mai fi vrut să joace. Şi mai ştiu că putea s-o facă. Am comentat în direct întoarcerea la fotbal, întoarcerea la viață mai bine zis, a lui Javier Zanetti. La 40 de ani, după aproape 200 de zile de pauză, după o accidentare cumplită şi pentru un adolescent, Zanetti a revenit. Pentru că a simţit că mai poate, căci să fiţi convinşi că dacă nu mai putea nu se complica, nu se aventura să-şi strice o reputaţie greu câştigată pentru nişte minute în plus, pentru nişte bani în plus. Am mai văzut cum Roma suferă fără Totti, l-am tot revăzut pe Puyol luptându-se ca şi cum ar avea 25 de ani, nu 35. Nu mai vorbesc de Giggs, nu mai vorbesc de Pirlo. Şi mai sunt exemple. Zilele trecute am citit că Barcelona l-ar vrea pe Klose, care are 35 de ani, îşi termină contractul cu Lazio şi ezită să-l prelungească, poate de aceea, deşi Lazio i-a făcut o ofertă în acest sens.

N-am înţeles de ce Dinamo i-a forţat retragrea lui Dănciulescu. Nu înţeleg de ce nu se putea aştepta finalul sezonului. Nu înţeleg de ce nu s-a aşteptat măcar finalul anului. De ce trebuie să retragi un fotbalist în plin campionat! Aşa mari probleme fizice avea Danciu încât nu mai putea ajuta echipa? Aşa mari atacanţi are Dinamo în momentul ăsta încât Dănciulescu era o povară? Sincer, mă îndoiesc. La fel de sincer, cred că la mijloc e altceva.

Cu simpatie, îl felicit pe Dănciulesc pentru felul în care s-a comportat. A fost un gentleman pe teren, s-a retras ca un gentleman. Orice uşă închisă înseamnă o altă uşă deschisă. Dănciulescu are, începând de marţi seară, o nouă uşă deschisă în viaţa lui. A doua, după cea pe care i-a oferit-o clubul, cea de oficial. Marţi seară va veni la Euro Fotbal, la Champions League, şi va trece de partea cealaltă a baricadei. Va analiza, după ce până acum a fost el cel analizat. E un drum nou, dar pentru cineva care ştie fotbal nu-i deloc un drum anevoios. De la atancatul de careu Ionel Dănciulescu vom trece la analistul de studio Ionel Dănciulescu. De fapt, viaţa oricărui om e o înşiruire de finaluri şi începuturi.