Claudio (în sfârșit) învingătorul și miracolul din Leicester

Scenariul din  acest sezon de Premier League reprezintă acea dovadă că mai există și povești frumoase traduse în realitate. Că viața oferă și astfel de momente, când poate bate filmul, când imposibilul devine posibil, când ”nu se poate” se vede învins de ”se poate”, când visele devin realitate, când David câștigă nu doar în fața lui Goliat, ci a unui întreg grup de ”Goliați”, când ștampila de ”looser” pusă ca un tatuaj pe umărul cuiva e înlocuită de coroana învingătorului. Și pentru că toate acestea aveau nevoie de un nume, a apărut Leicester.

Nu știu dacă e cea mai mare surpriză din istoria fotbalului, nu știu nici dacă e cea mai mare surpriză din istoria fotbalului englez, dar cu siguranță e cea mai mare surpriză din istoria de 20 și ceva de ani a Premier League. Acolo unde doar Blackburn a izbutit, în 1994-1995, să spargă  ușa  etajului superior, format din Manchester United, Chelsea, Arsenal și, mai apoi, Manchester City. Și acolo unde, iată, un club istoric precum Liverpool încă n-a reușit să pătrundă, iar Tottenham de asemenea. Iar acel Blackburn din 1995, pe care mulți se grăbesc, în necunoștință de cauză totuși, să-l compare cu Leicester-ul de azi avea în spate un sezon terminat pe locul doi și un altul pe locul 4, plus un lot bine garnisit, condus de o vedetă mondială precum Alan Shearrer. 

În vreme ce Leicester n-a avut nimic din toate astea. În spatele lui Leicester stătea un sezon în care a scăpat aproape miraculos de la retrogradare, cu 7 victorii în ultimele 8 etape ce au ridicat gruparea ”vulpilor” de pe ultimul loc până deasupra liniei. Niciunul dintre jucătorii cu care Leicester s-a salvat nu atrăgea în mod deosebit atenția, iar antrenorul ce izbutise în cele din urmă evitarea retrogradării tocmai fusese demis. Iar în locul său instalat un altul ce venise de la un eșec răsunător ca selecționer al Greciei, căci e totuși răsunător ca o echipă națională ce câștigase Euro 2004 să piardă ambele dueluri din preliminarii cu Insulele Feroe. De aceea cred cu toată tăria că performanța lui Leicester e cea mai mare surpriză din istoria Premier League. Bă îndrăznesc să spun că din ultima sută de ani în fotbal, iar tuturor celor care-mi servesc pe tavă performanțele lui Ispwich Town în anii 60, a lui Nottingham Forrest în anii 80, a titlului câștigat de Hellas Verona în 1985 în Serie A, le aduc contraargumentul că valorile erau atunci un pic mai apropiate, căci nu existau discrepanțele financiare de azi. 

Dar zău dacă are vreun rost să intrăm într-o dezbatere de genul acesta. Parcă ar știrbi puțin din performanța uluitoare a acestor băieți pe care Claudio Ranieri i-a transformat într-o echipă iubită pe toate colțurile planetei. Leicester devenise a doua echipă a englezilor, căci toți fanii celorlalte grupări și-au dorit ca ”vulpile” să ia titlul și nu un rival istoric. Gradul de simpatie cu care a fost înconjurată această echipă a crescut pe măsură ce etapele se scurgeau și performanța, pentru mulți incredibilă, devenea din ce în ce mai posibilă. În primul sezon după semnarea noului contract al drepturilor tv, care deja nu se mai poate numi multimilionar, căci a devenit multimiliardar, Leicester a reușit să întreacă, în această cursă de anduranță care e un campionat de 38 de etape, toți greii fotbalului englez.

În februarie, scriam pe acest blog că ”gluma” Leicester se îngroașă. Rog și acum, așa cum am rugat și atunci, să sesizați ghilimelele, căci în niciun caz Leicester nu era o glumă. Mărturisesc că atunci nu credeam că va izbuti să ia campionatul, ba aveam dubii că va termina în primele 4. Mă gândeam că va prinde un loc de Europa League, dar credeam că Manchester City avea până la urmă să câștige, asta dacă nu cumva Arsenal va fi cea care va profita. Vorbeam totuși de o echipă care avea ca obiectiv evitarea retrogradării, pe care-l bifase, și care se va relaxa oarecum. Faptul că nu s-a întâmplat asta este meritul lui Claudio Ranieri, care a știut să mențină tonusul echipei, atmosfera pozitivă inclusiv după unele rezultate negative, să-i facă pe jucători să priceapă că miracolul e posibil și că istoria așteaptă astfel de momente. Cu un prim ”11” rostit aproape din memorie, cu un 4-4-2 ”italiano vero”, cu o organizare defensivă ce amintește de cea a lui Diego Simeone, fără să aibă totuși jucătorii pe care-i are ”Cholo”, cu un star precum Vardy propulsat din subteranele fotbalului englez direct la echipa națională, cu Mahrez și Kante, aproape necunoscuți anul trecut pe vremea asta, dar doriți acum de toți granzii Europei, și cu un Drinkwater devenit un star într-o țară în care se vorbește doar de ”drink beer”, cu toți aceștia plus un public fenomenal și o stare de spirit absolut fantastică, Leicester a scris o poveste atât de frumoasă încât sunt convins că va deveni, mai devreme sau mai târziu, un scenariu de film. 

Claudio Ranieri merită respectul tuturor. Numele său va rămâne în istoria fotbalului, căci e  mult  mai greu să iei titlul în Anglia cu Leicester decât Champions League cu Barcelona, Real Madrid, Milan sau Bayern. Fără bani și, aș zice, chiar fără mari iluzii la un moment dat, Ranieri a alungat din dicționarul celor din Leicester cuvântul ”deziluzie”. Și a șters din dreptul său acea aură de pierzător pe care i-o aplicaseră unele rezultate nefaste din trecut. Zeul fotbalului s-a întors către Claudio la 64 de ani, ca un premiu meritat pentru pasiunea față de această meserie. E cel mai bun exemplu al celebrului proverb de pe la noi ”un șut un fund e un pas înainte”. Dat afară de greci, în urma unor bizare  manevre  ale unui grup de  jucători  ce au ținut parcă să confirme teoria că orice antrenor poate fi demis dacă vestiarul vrea asta, Ranieri a luat imediat titlul în Premier League, cu un alt grup de jucători pe care i-a strâns în jurul lui și a reușit să-i convingă. 

Pesemne că fanii lui Leicester încă se cred prizonierii unui vis. Pesemne că încă-și roagă prietenii să le confirme că totul e real. Vor conștientiza asta în week-end, când sunt convins că lacrimile de fericire vor inunda obrajii celor prezenți. Și nu numai, căci dincolo de acest trofeu, Leicester a reușit o performanță imensă. A devenit echipa tuturor. Iată că și visele pot deveni realitate.