Avem un Totti. Cum procedăm?

Viața de fotbalist nu-i așa simplă cum cred unii. Viața de idol nici atât. Nu-i ușor să fi înconjurat zi de zi de adulația oamenilor din jur, nu-i ușor să rămâi neatins de tonele de elogii ce ți se aduc, la fel cum nu-i ușor să te ridici la înălțimea așteptărilor. Oamenii de rând te fac stăpânul sufletului lor, dar pentru asta nu trebuie să-i dezamăgești niciodată.

Francesco Totti e un idol. E un idol acum, va deveni legendă în curând. Peste o lună sau peste un an, atunci când se va retrage, fotbalul va pierde un talent imens, iar noi cei care trăim, într-un fel sau altul, în jurul acestui fenomen, vom pierde un reper. Un reper al tinereții noastre poate, dar și un reper a ceea ce înseamnă dragoste necondiționată față de culorile unui club, într-o epocă în care înșelatul e la modă, iar banul e cel care conduce. Totti + Roma = Love nu e doar un slogan, nu e ceva scris pe copacii din Trastevere, pe băncile din Vila Borghese ori pe scaunele de pe ”Olimpico”. E o realitate ce părea la un moment dat a se diminua, dar care a prins din nou forță în ultimul timp.

Pe 22 februarie, atunci când Totti se certa cu Luciano Spalletti, scriam despre el pe acest blog că e ”O legendă devenită problemă”. Spuneam atunci că megastarurile au tendința, la final de carieră, să devină egoiști, să scoată în față tot ceea ce au făcut și să încerce să se folosească de trecutul lor. Cam așa a făcut și Totti, în încercarea sa de a rămâne încă un an în lotul Romei, pentru a prinde vârsta de 40 de ani ca fotbalist activ. Un demers la care el are tot dreptul, dar la care și conducerea Romei are dreptul să se gândească serios. Atunci, Totti a dat  într-un fel  cu pumnul în masă, ceea ce n-a plăcut unora, cu siguranță deloc lui Spalletti, a cărui autoritate s-a văzut pusă un pic între paranteze.

Între timp lucrurile s-au calmat. Aparent. La suprafață, căci în interior, dacă e să ne luam după zvonuri, care-n Italia sunt multe, iar la Roma, o zonă de-a dreptul disperată după fotbal, abundă, între Spalletti și Totti nu doar că nu s-a produs o împăcare ba chiar, repet, dacă e să dăm crezare zvonurilor, a existat un moment în care disputele verbale au fost extrem de aproape să degenereze într-un fizică. Doar că Totti n-a mai ieșit în prim plan și stat să aștepte un moment prielnic. S-a bucurat de posibilitatea de a juca încă o dată pe ”Bernabeu”, în Champions League, în fața unui Real Madrid la care s-ar fi putut duce cu ani în urmă, a privit de pe bancă, probabil nostalgic, victoria Romei în derbyul cu Lazio, iar lucrurile păreau să evolueze spre o retragere glorioasă.

Păreau. Căci Totti a profitat la maxim de minutele, destul de puține, pe care antrenorul i le acorda. Cu Bologna, la 0-1, a intrat și a dat pasa de gol lui Salah pentru 1-1. La Bergamo, la 3-2 pentru Atalanta (după 2-0 Roma), Spalletti îi acordă iar câteva minute, iar Totti e cel care egalează. Iar acum, în intermediară, acasă cu Torino, la 1-2, intră în minutul 86, imediat face 2-2, pentru ca puține secunde mai târziu să transforme penaltyul de 3-2, golul 303 pentru el în tricoul Romei. După Bergamo, Spalletti, un pic cam tâfnos, dar aș zice relevant pentru relațiile dintre ei, spunea că egalarea nu-i neapărat meritul lui Totti, ci al întregii echipe. Acum, după victoria cu Torino, a recunoscut că trebuia să-i acorde mai multe minute căpitanului. A-l introduce pe Totti în minutul 86 sună ca un fel de ”ia intră tu și rezolvă dacă te crezi așa deștept”. Problema e că a rezolvat. Totti a reamintit, în câteva zeci de secunde, cine e și de ce-l iubește lumea atât. Timpul nu iartă pe nimeni, viața curge indiferent că ne place sau nu, amintirile sunt însă cele care contează cel mai mult. Iar el  le-a readus.

Habemus Totti, deci, dacă tot suntem în apropierea Vaticanului. Dar cum procedăm cu el, pesemne că se gândesc acum oficialii Romei, mai ales cei din America, unde se gândește mai puțin sentimental și mai mult la rece. Îi organizăm retragerea sau îi prelungim un an contractul. Au fost oameni cu lacrimi în ochi miercuri seară pe ”Olimpico”, dar cât contează lacrimile lor într-o decizie, ce iese puțin din sfera economică și intră în cea a dinamicii unui vestiar, o să aflăm curând. Până atunci, e clar, ”no Totti, no party”.