Antoine, micul gigant

Germania și Franța se prezentau publicului drept principalele favorite la câștigarea acestui European. Evident, înainte ca el să înceapă, atunci când se făceau diverse calcule, bazate mult pe realitate, dar destul de mult pe simpatii sau antipatii personale. Însă campioana mondială en-titre și țara gazdă (atunci când ea e Franța) nu prea au cum să fie ocolite într-un astfel de calcul. Mulți vorbeau ca despre o finală de vis între cele două, dar după tragerea la sorți era destul de clar că duelul va avea loc în semifinale, dacă ambele își vor face treaba corect. Adică își vor câștiga grupele și vor rezolva ulterior partidele eliminatorii.

Finala din semifinale, așa cum au numit-o mulți, n-a dezamăgit. A oferit unul dintre cele mai frumoase meciuri de la acest turneu final, luând neapărat în calcul și momentul în care ne aflăm. Una e  în grupe, alta e în fazele eliminatorii, când marja de eroare este foarte mică. Franța și Germania și-au arătat forța, dar au arătat, pentru a nu știu câta oară, ce importante sunt detaliile într-o astfel de confruntare suficient de egală valoric.

Înainte de "sferturi", la Fotbal European ne-am ales fiecare echipa care credem că va câștiga trofeul. Eu am ales Franța, pe care o alesesem de fapt pe acest blog încă din martie, când am scris că pare principala favorită. Puteam să aleg Germania, ca Ilie Dumitrescu, sau Italia, ca Ionel Dănciulescu. Sau Portugalia, pe care am cam neglijat-o toți. Am ales Franța nu doar pentru lotul bun și echilibrat pe care-l are la dispoziție Deschamps, chiar și cu ușoarele probleme din apărare. Cred și-acum, ca și-n martie, că dacă în lot era și Benzema nimic nu stătea în calea Franței. Oricum n-a prea stat, dar cu Benzema lucrurile evoluau în bine și pe latura spectaculară.

Revin la alegere. Am anticipat că Franța va avea un meci simplu cu Islanda, care nu avea cum să-și depășească la infinit limitele. Și-apoi m-am gândit că un "sfert" Italia-Germania nu are cum să nu lase urme. Accidentări, suspendări, uzură fizică și psihică. Fie la nemți, fie la italieni. Și s-a văzut că a lăsat urme. Ăsta e un prim detaliu care a făcut ca balanța semifinalei să se încline în favoarea Franței. Germania a ieșit destul de șifonată după confruntarea cu Italia lui Conte. Nu doar din punct de vedere al oboseli fizice și psihice, după un meci decis la loviturile de departajare, dar mai ales la capitolul indisponibilităților. Cu Hummels, Khedira și Mario Gomez sunt convins că altfel ar fi arătat "Manschaft"-ul lui Joachim Low la Marsilia. Că și alți jucători erau la limită s-a văzut la accidentarea lui Boateng.

Al treilea argument al meu pentru alegerea Franței a fost legat de arbitraj. De regulă când echipa gazdă e de nivelul Franței, fie că vorbim de Mondiale, fie că vorbim de Europene, există un anumit procent care merge către ea din partea arbitrilor. Semifinala de joi l-a avut la centru pe Rizzoli, unul dintre cei mai buni arbitri din lume. Cam bizară desemnarea unui italian să conducă meciul echipei ce tocmai a eliminat Italia, dar ăsta poate fi doar un amănunt. Procentele lui Rizzoli către țara gazdă s-au văzut, și nu vorbesc aici de penalty, care face parte din categoria "se poate da, dar la fel de bine se poate să nu se dea", cam la fel, dacă vreți, cu duelul lui Tătărușanu cu Giroud la meciul nostru cu Franța. 

N-aș vrea sub nicio formă să se înțeleagă că Germania a pierdut din cauza arbitrului. E o tendință pe la noi, alimentată de declarațiile unor conducători mereu în căutare de alibiuri la eșec, să se dea imediat vina pe arbitraj. Nu e corect. Germania a pierdut în primul rând pentru că a avut în față o echipă foarte bună, foarte bine organizată, care a știut ce vrea și a știut să joace pentru a obține ce vrea. ”Cinică” mi se pare cam mult, mai degrabă realistă. O să revin însă imediat la Franța. Deci Germania a plecat acasă în primul rând din cauza adversarului, abia apoi urmează celelalte detalii, cel mai important fiind cel al absențelor.

Cu toate astea, Germania a pierdut demn această semifinală. A atacat, mai puțin în primele 15-20 de minute, când Kroos și Schweinsteiger se cam călcau, cum se spune în fotbal, "pe bombeuri" în căutarea baloanelor venite de la apărare. A avut ocazii, a avut ghinion. Low a intervenit din nou în formula tactică, la fel cum o făcuse și contra Italiei, primind de-acasă destule critici. E un antrenor mare, cu personalitate, care nu se teme să se implice, să inoveze și să schimbe. Cu Franța, având în minte absențele, a alcătuit un 4-3-3 cu care să domine partida, dar cu care să nu dea voie rivalului să contraatace periculos. L-a orientat pe Ozil spre dreapta, iar mijlocașul lui Arsenal a făcut cel mai bun meci al său la Euro. I-a dat din nou credit lui Kimmich, un produs sută la sută Pep Guardiola, de care fotbalul german va beneficia mulți ani de-acum încolo, și a apelat la Thomas Muller ca să facă uitată absența lui Mario Gomez. Din păcate, Muller a trădat cauza, prestația sa modestă pe tot parcursul Europeanului fiind o mare problemă pentru nemți. 

Franța, care începuse bine, dar apoi a intrat în malaxorul paselor germane, a scăpat teafără în primele 45 de minute. Iar în prelungiri a venit acel penalty, asupra căruia nu vreau să mai insist, care a schimbat complet cursul partidei. Repriza a doua a arătat că și Deschamps are clasa lui, căci Franța a stat bine-n teren și a intuit că pe măsură ce minutele vor trece situația va evolua în favoarea sa. A venit și accidentarea lui Boateng, care i-a lăsat pe nemți fără omul de primă pasă, a venit și acel incredibil moment de "black-out" de la faza golului doi, astfel că Franța se califică într-o finală pe care a visat-o de la începutul competiției.

Sunt destui cei care comentează apropo de partea stilistică a "cocoșilor", de fotbalul mai puțin estetic și de modul extrem de riguros în care obțin rezultatele. Am mai auzit astfel de critici la adresa lui Simeone, acum la Euro la adresa Portugaliei, în general la adresa echipelor ce adoptă un stil mai defensiv. Reiau cea ce am scris aici după victoria Portugaliei cu Polonia.  

În fotbalul de azi, victoriile au început să se îndrepte din ce în ce mai mult către echipa mai solidă, nu către cea mai strălucitoare. Nu întotdeauna câștigă echipa care atacă mai mult, ci de cele mai multe ori echipa care e mai ordonată, mai echilibrată. E o realitate ieșită parcă mai mult ca niciodată în evidență la acest European și cred că Diego Simeone își râde-n barbă cu destulă satisfacție acum, observând că stilul său de joc a creat atâția prozeliți.

Termin cu Antoine Griezmann, asta și apropo de Simeone. E omul turneului final, asta e limpede, și omul pe care se bazează Franța pentru a câștiga trofeul. După meciul cu Irlanda, care mie mi se pare momentul de declic al Franței la Euro, am scris pe facebook că Griezmann ar fi ”made in Cholo Simeone”. Susțin această idee și-acum. Meritele lui Cholo în creșterea acestui fotbalist sunt incontestabile. Simeone a văzut în el acel talent capabil să escaladeze rapid treptele până la vârful piramidei.

Între Antoine care plângea de mama focului la Mondialul din Brazilia după un "sfert" pierdut cu Germania și Antoine tot un zâmbet după o semifinală câștigată cu Germania și care e pe cale să devină MVP-ul turneului, stau doi ani de muncă intensă în laboratorul maestrului Cholo. Felul în care citește azi meciurile Griezmann, felul în care știe să se apere, felul în care știe să profite de slăbiciunile adversarului, sunt mult schimbate. Doar acel "vamoooos" cu care celebrează golurile i-a rămas, ca mulțumire pentru țara ce l-a adoptat și e pe cale să-l transforme într-un gigant, atunci când țara natală îl considera prea mic. Un soi de ultim reper al încă deținătoarei trofeului la acest turneu final. De duminică lucrurile se vor schimba. Dacă va rămâne acest "vamooos" sau va câștiga deja celebrul "Siiiiuuuuu" asta vom vedea. Griezmann vs Cristiano, afișul finalei Champions League se mută iată pe finala Campionatului European. Nimic nu e întâmplător în fotbalul de azi, nu-i așa?