Gabriel Garcia Marquez a murit la 87 de ani. „Gabo” a fost un iubitor al fotbalului și un suporter Real Madrid

Serie A: Parma - Monza, sâmbătă, 16:00, DGS 1
Serie A: Empoli - Genoa, sâmbătă, 16:00, DGS 4

Cel alintat de sudamericani „Gabo” suferea de cancer limfatic de 15 ani, dar boala a recidivat și s-a extins. De curând fusese internat în spital la Mexico City pentru probleme respiratorii și deshidratare.

Devenit celebru datorită romanului „Un veac de singurătate”, ultimul său roman, „Memoria târfelor mele triste”, a fost publicat în urmă cu zece ani.

Născut la 6 martie 1927, în localitatea columbiană Aracataca, Gabriel Garcia Marquez locuia în Mexic de câteva decenii şi, slăbit din cauza bolii, nu a mai scris nimic de la cel mai recent roman al său apărut în 2004.

„Gabo” și-a început cariera ca jurnalist și a scris multe lucrări de non-ficțiune, dar a devenit cu adevărat celebru datorită romanelor, nuvelelor și povestirilor sale, unanim apreciate și care s-au bucurat totodată de succes comercial.

Gabriel García Marquez a primit premiul Nobel pentru literatură în anul 1982. În nuvelele şi romanele sale se reunesc, în mod firesc, fantasticul şi realităţile de zi cu zi, scriitorul fiind inclus, de altfel, de mulţi critici literari în categoria romancierilor realismului fantastic sud-american („realismul magic”).

Cel mai celebru roman al său este "Un veac de singurătate" (1967), dar foarte cunoscute sunt şi "Toamna patriarhului" (1975), "Cronica unei morţi anunţate" (1981), "Dragostea în vremea holerei" (1985), "Generalul în labirintul său" (1989) şi "Povestea târfelor mele triste" (2004).

Capodopera lui Gabriel Garcia Márquez, romanul din 1967 "Un veac de singurătate", descrie istoria satului columbian fictiv Macondo. Acţiunea se desfăşoară pe o perioadă de peste o sută de ani şi prezintă ascensiunea şi prăbuşirea familiei Buendia.

Scrierile sale sunt plasate într-un peisaj ficțional mitic latino-american, dar mesajul este universal. Cărțile sale au fost traduse în zeci de limbi. Se număra printre puținii autori – alături de Dickens, Tolstoi sau Hemingway – apreciați atât de public, cât și de critică. „Fiecare nouă operă a lui este primită de critici și cititori ca un eveniment de importanță mondială”, spunea Academia regală suedeză în momentul decernării premiului Nobel.

În ultimii ani, Gabriel Garcia Marquez şi-a redus apariţiile şi declaraţiile în mass-media din cauza sănătăţii sale precare. În urmă cu un an, scriitorul și-a luat adio de la viața publică printr-o scrisoare publicată de toate marile publicații de limbă spaniolă.

„Gabo” nu a fost străin nici de fenomenul sportiv, fiind un împătimit susținător al lui Real Madrid, asta și datorită faptului că scriitorul columbian s-a îndrăgostit de jocul lui Alfredo Di Stefano. Marquez a dezvăluit într-o scriere din 1950 - pe când avea doar 23 de ani -, numită „Jurământul”, care a fost prima sa întâlnire cu sportul-rege, o partidă între Atletico Junior și Millonarios, cea care l-a transformat într-un microbist „lipsit de simțul ridicolului”.

“Şi atunci am rezolvat să fiu pe stadion. Cum era un meci mai important decât cele anterioare, a trebuit să mă duc devreme. Mărturisesc că niciodată în viaţa mea nu am ajuns atât de devreme undeva şi că de niciunde nu am plecat atât de stors de vlagă. Alfonso şi German nu luaseră niciodată iniţiativa în a mă converti la această religie duminicală a fotbalului, chiar dacă ei probabil bănuiau că într-o zi urma să devin acest energumen, curăţat de orice spoială care poate fi considerată ultima urmă a civilizaţiei, care am fost ieri în tribunele Stadionului Municipal. Primul moment de lucididate în care am realizat că mă transformasem într-un suporter intempestiv a fost când mi-am dat seama că toată viaţa mea am avut acel ceva cu care de multe ori m-am mândrit şi care ieri mă perturba într-un mod inacceptabil: simţul ridicolului. Acum îmi explic de ce aceşti domni, în general atât de scrobiţi, se simt ca peştii în apă atunci când îşi pun pe cap, în toată legea, şepcuţele în diverse culori.

Pentru că, doar prin acest simplu gest, se transformă automat în alte persoane, ca şi cum şepcuţa aia nu era altceva decât uniforma unei noi personalităţi. Nu ştiu dacă legitimaţia mea de suporter nu este încă prea proaspătă pentru a-mi permite anumite observaţii personale vizavi de partida de ieri, dar cum am căzut deja de acord că una din condiţiile esenţiale pentru a fi suporter este pierderea absolută şi acceptată a simţului ridicolului, voi spune ce am văzut – sau ce am crezut că văd ieri după-amiază – pentru a-mi permite luxul de a începe destul de devreme să mă fac de râs din punct de vedere sportiv, căci de mult aşteptam momentul ăsta. În primul rând, mi s-a părut că Junior i-a dominat pe Millionarios din primul moment. Dacă linia albă care împarte terenul în două jumătăţi înseamnă ceva, afirmaţia mea anterioară este adevărată, dat fiind că de prea puţine ori a fost mingea, în prima repriză, în jumătatea care corespundea porţii lui Junior. (Cum vi se pare debutul meu ca şi comentator de fotbal?).

Dacă fotbaliștii ar fi scriitori...

Pe de altă parte, dacă jucătorii lui Junior nu ar fi fost chiar jucători, ci scriitori, mi se pare că maestrul Heleno ar fi fost un extraordinar autor de nuvele poliţiste. Simţul său calculat, mişcările sale calme de investigator şi în cele din urmă rezolvările sale rapide şi surprinzătoare îi conferă suficiente merite pentru a fi creatorul unui nou detectiv pentru nuvelistica poliţistă. Haroldo, la rândul său, putea fi un fel de Marcelino Menendez y Pelayo, cu această uşurinţă pe care o are brazilianul de a fi peste tot pe teren în acelaşi timp şi în toate părţile făcând câte ceva, deservind simultan unsprezece domni, ca şi cum ar fi fost vorba nu de a marca un gol ci de a scrie toate tomurile pe care don Marcelino le scria. Berascochea ar fi fost nici mai mult nici mai puţin decât un autor prolific, ca şi cum ar fi scris şapte sute de volume, toate dintre ele despre importanţa gămăliilor acelor. Şi ce mare critic de artă ar fi fost Dos Santos (Doi Sfinţi – n.r.) – care ieri a fost cât patru – tăindu-le trecerea tuturor acelor scriitoraşi care aveau pretenţia să ajungă, cu cele mai mari eforturi, la poarta nemuririi. De Latour ar fi scris versuri. Inspirate poeme de lungmetraj, lucru ce nu s-ar putea spune despre Ary. Pentru că de Ary nu se poate spune nimic, căci coechipierii săi de la Junior nu i-au dat şansa să-şi demonstreze nici cele mai modeste talente literare.

Şi asta fără a pomeni de cei de la Millionarios, al căror mare Di Stefano, dacă se pricepe la ceva, atunci e retorica.

Nu cred să fi pierdut nimic cu această irevocabilă înscriere pe care astăzi o fac – public – în sfânta frăţie a suporterilor. Singurul lucru pe care îl doresc, acum, este să convertesc pe cineva. Şi cred că va fi distinsul meu prieten, doctorul Adalberto Reyes, pe care îl voi însoţi în tribunele Municipalului la primul meci din retur, cu scopul de a nu mai continua să fie – din punct de vedere sportiv – oaia rătăcită”

„Mulțumiri infinite pentru că ai umplut lumea cu magia și imaginația ta. Mulțumesc, Gabo!” - Radamel Falcao, pe contul său de Twitter, la aflarea veștii morții celui mai celebru compatriot al său.

Foto: Vasco Szinetar

Etichete: real madrid , falcao , deces , fotbal , columbia , gabriel garcia marquez , 87 de ani , un veac de singuratate , nobel , microbist , di stefao