VIDEO Cinci dueluri memorabile în Supercupa Italiei. Maradona, Batistuta şi Figo, printre protagonişti

• La Liga: Real Madrid - Sevilla, duminică, 17:15, DGS 1

• SuperLiga: Dinamo - Rapid, duminică, 20:00, DGS 1

Înaintea partidei de la Shanghai - a opta Supercupă disputată în afara Italiei -, Juve şi Milan împart primul loc în clasamentul celor mai multe victorii în meciul dintre campioana Seriei A şi câştigătoarea/finalista Cupei Italiei, ambele echipe având câte şase succese.

Inter a cucerit trofeul de cinci ori, iar Lazio urmează în ierarhie, cu trei victorii. Roma şi Napoli au câte două succese, în timp ce Sampdoria, Parma şi Fiorentina au câştigat Supercupa o singură dată. Torino şi Vicenza sunt singurele echipe care au apărut într-un astfel de meci fără a se impune.

Juventus şi Lazio se întâlnesc pentru a treia oară în Supercupa Italiei, până acum cele două echipe împărţindu-şi victoriile. Echipa din capitală a câştigat în 1998, pe Delle Alpi, cu 2-1, în timp ce revanşa bianconerilor a venit în 2013, când s-au impus cu un categoric 4-0 pe Olimpico din Roma.

Cele două confruntări sunt însă departe de alte jocuri memorabile din istoria de aproape trei decenii a acestei competiţii. Pe cele mai importante cinci le puteţi descoperi mai jos.

Napoli - Juventus 5-1 (1990) - Cântecul de lebădă al lui Maradona

Orice poveste frumoasă are şi un sfârşit. Povestea de dragoste dintre Napoli şi Diego Maradona a avut, însă, un final trist. În martie 1991, idolul absolut al fanilor de lângă Vezuviu a fost depistat pozitiv în urma unui control antidoping şi toată lumea afla despre problemele cu drogurile ale celui mai bun fotbalist de pe planetă. Ultima apariţie a argentinianului în Serie A, campionatul pe care l-a dominat cu geniul său în precedenţii şapte ani, a fost împotriva Sampdoriei, într-un meci pierdut cu 4-1 la Genova.

Totuşi, cu câteva luni înainte, Maradona le-a lăsat napoletanilor care l-au adorat şi care continuă să-l adore şi astăzi o ultimă amintire frumoasă. O victorie entuziasmantă pe San Paolo în faţa marelui duşman, Juventus. Un 5-1 rămas în istorie nu doar datorită manierei în care a fost obţinut, ci şi pentru că a fost cântecul de lebădă al celui mai iubit fotbalist din istoria lui Napoli.

Pe 1 septembrie 1990, Maradona încă încerca să depăşească dezamăgirea cauzată de înfrângerea din finala Cupei Mondiale, găzduită chiar de Italia. O victorie cu Juventus, în primul meci oficial al sezonului, era cel mai bun remediu. Napoli era campioana din Serie A, al doilea titlu al clubului, după cel din 1987, şi primea pe teren propriu o echipă a bianconerilor revoluţionată, în ciuda faptului că în stagiunea precedentă cucerise Cupa Italiei.

Luigi Maifredi, antrenorul care făcuse minuni cu Bologna, a fost adus să-l înlocuiască pe Dino Zoff, iar noul star emergent al fotbalului italian, Roberto Baggio, a fost achiziţionat de la Fiorentina. Marco Antonio De Marchi, Gianluca Luppi, Eugenio Corini, Paolo Di Canio, brazilianul Julio Cesar şi proaspătul campion mondial Thomas Hassler au completat un mercato spectaculos pentru torinezi, care se puteau baza şi pe eroul “nopţilor magice” de la Coppa del Mondo, Salvatore “Toto” Schillaci. Juve părea excelent plasată pentru a cuceri primul trofeu al sezonului 1990/91, mai ales că Napoli se baza, mai mult sau mai puţin, pe aceeaşi echipă din anul celui de-al doilea Scudetto. Singurele transferuri importante erau portarul Giovanni Galli, adus de la Milan, şi Andrea Silenzi, de la Reggiana, unde devenise golgheter al Seriei B, cu 23 de reuşite.

Cu toate acestea, a fost o seară memorabilă pentru fanii de pe San Paolo şi una de coşmar pentru Juventus. Şi chiar Silenzi a fost cel care a dat tonul. Atacantul de 24 de ani, care în 1995 avea să fie primul italian transferat în Premier League, la Nottingham Forest, a deschis scorul în minutul 8. Conduşi de un Maradona într-o formă extraordinară, care părea să anunţe un nou sezon de succes, napoletanii au fost de neoprit şi au chinuit fără încetare apărarea torineză, din care făceau parte şi două bune cunoştinţe ale fotbalului românesc, Nicolo Napoli şi Dario Bonetti. Fostul antrenor al lui Dinamo a şi fost schimbat la pauză, când gazdele conduceau deja cu un neverosimil 4-1.

Careca dublase avantajul lui Napoli, în minutul 20, iar Roberto Baggio a redus din diferenţă cu o execuţie frumoasă din lovitură liberă cu şase minute înainte de finalul primei reprize, marcând astfel primul său gol în bianconero. Dar senzaţia că Juve se află în meci a durat foarte puţin. Massimo Crippa şi Silenzi au înscris în minutele 44 şi 45 şi au rezolvat practic meciul, în faţa unor fani aflaţi în delir.

În partea a doua, Careca a realizat la rândul său dubla, în minutul 71, şi a stabilit rezultatul final. Maradona îşi condusese echipa către un nou triumf, chiar dacă numele lui lipsea de pe lista marcatorilor. "Nu am marcat, dar am ridicat trofeul deasupra capului. Asta era ceea ce îmi doream", a spus argentinianul, la finalul partidei. Apoi, a vorbit despre ambiţiile echipei în noul sezon. Au rămas doar vorbe.

Napoli a luat un singur punct în primele trei etape din Serie A şi a fost eliminată la penalty-uri de Spartak Moscova, în optimile Cupei Campionilor. A terminat campionatul pe locul 8, cea mai slabă clasare din sezonul 1984/85, primul al lui Maradona în Italia. Cercul s-a închis. Nici Juventus nu a avut un an mai reuşit. S-a clasat pe 7, ratând cupele europene pentru prima oară după aproape trei decenii. Însă dacă torinezii au reuşit în anii următori să depăşească perioada dificilă, formaţia de lângă Vezuviu a intrat într-o criză profundă şi, pentru mult timp, acea victorie obţinută în Supercupa cu Juventus a ţinut fanilor de cald. Pentru că a fost ultima oară când l-au văzut pe Maradona aşa cum îl ştiau: strălucitor şi învingător.

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media

Milan - Torino 1-0 (1993) - Il Calcio descoperă America

În această vară, unul dintre cei mai importanţi jucători italieni din ultimii ani, Andrea Pirlo, a luat drumul Statelor Unite, pentru a evolua la New York City FC, alături de alte vedete aflate la final de carieră, englezul Frank Lampard şi spaniolul Davi Villa. Faptul că vorbim despre o echipă proaspăt înfiinţată confirmă interesul în creştere pentru fotbal dincolo de Ocean. “Soccer”-ul a câştigat enorm în popularitate în ultimele decenii, iar un transfer precum cel al lui Pirlo nu mai este privit ca o plecare într-o destinaţie exotică, aşa cum se întâmpla în anii ‘70, atunci când fostul mare jucător al lui Lazio, Giorgio Chinaglia, ajungea la New York Cosmos, unde era coechipier cu Pele, Franz Beckenbauer sau Carlos Alberto.

Fără îndoială, Cupa Mondială pe care Statele Unite au găzduit-o în 1994 a contribuit la acest avânt al fotbalului. A fost momentul în care americanii au înţeles potenţialul financiar, dar şi de spectacol al acestui sport. Lucruri cu care sunt foarte bine familiarizaţi. De atunci, soccer-ul nu a privit niciodată înapoi. Cu un an înainte de turneul final la care naţionala României a obţinut cea mai mare performanţă din istoria ei, Il Calcio a plecat să colonizeze America. Cea de-a şasea ediţie a Supercupei Italiei, dintre AC Milan şi Torino, s-a disputat la Washington, pe RFK Stadium. Era prima oară când trofeul se acorda în străinătate.

Evident, ca orice lucru nou, decizia de a trimite meciul peste Ocean nu a fost privită cu ochi buni de toată lumea. “Pentru câţiva dolari în plus”, titra Corriere della Sera, în ziua meciului, 21 august 1993. Principalul motiv de îngrijorare îl reprezenta temperatura ridicată de la ora partidei, 14:45 în SUA (20:45 în Italia) - peste 30 de grade. Aceleaşi discuţii vor exista şi un an mai târziu, în timpul Cupei Mondiale, când mai mulţi jucători şi oficiali s-au plâns de faptul că au fost obligaţi să joace pe o căldură sufocantă. De asemenea, exista teama că interesul pentru un meci între două echipe italiene într-o ţară în care fotbalul american, baseball-ul sau baschetul sunt sporturile care fac legea va fi unul scăzut. S-a dovedit doar parţial adevărat.

În tribune au fost aproximativ 25.000 de spectatori, o asistenţă mai mult decât decentă. Ca o comparaţie, la Supercupa din 1992, dintre Milan şi Parma, disputată pe San Siro, au asistat 30.000 de spectatori. A contat, cu siguranţă, că în SUA a existat mereu o importantă comunitate italiană, dar şi faptul că, la momentul respectiv, Milan era, indiscutabil, cel mai puternic brand din fotbalul mondial. Cea mai de seamă reprezentată a celui mai puternic campionat al lumii.

Echipa lui Fabio Capello venea după două titluri consecutive (primul dintre acestea, în sezonul 1991/92, obţinut fără a cunoaşte înfrângerea), tocmai jucase a treia finală de Cupa Campionilor din ultimii cinci ani, pierdută cu 1-0 în faţa lui Olympique Marseille, iar lotul său era o adevărată colecţie de vedete, care îi cuprindea pe Franco Baresi, Paolo Maldini, Zvonimir Boban, Dejan Savicevic, Roberto Donadoni, Gianluigi Lentini, Jean-Pierre Papin sau Marco Van Basten. Olandezul tocmai se operase pentru a patra oară la glezna care i-a făcut atâtea probleme şi nu va mai reveni vreodată pe gazon. Acestei constelaţii i se va alătura, în vara lui 1993, românul Florin Răducioiu, adus de la Brescia. Peste un an, maşinăria perfectă a rossonerilor avea să distrugă Dream Team-ul construit de Johan Cruyff la Barcelona, într-o finală entuziasmantă a Ligii Campionilor, câştigată cu 4-0.

De cealaltă parte, Torino traversa una dintre cele mai bune perioade ale sale de după Al Doilea Război Mondial. Sub conducerea lui Emiliano Mondonico, gruparea granata jucase finala Cupei UEFA în 1992, pierdută dramatic în faţa Ajax-ului lui Louis Van Gaal şi Dennis Bergkamp, iar în 1993 câştigase Cupa Italiei, care a răma spână în prezent ultimul trofeu important din istoria clubului. Benito Carbone, Sandro Cois, Paolo Poggi, Andrea Silenzi, croatul Robert Jarni sau uruguayenii Carlos Aguilera şi Enzo Francescoli erau numele care îi făceau pe fanii torinezi să viseze frumos la întoarcerea vremurilor bune.

Cu toate acestea, Milanul de la începutul anilor ‘90 era foarte greu de bătut, mai ales într-un meci cu trofeul pe masă. Torino a jucat curajos, avântat, fără complexe, dar golul marcat de Marco Simone în minutul 4 al partidei din capitala Statelor Unite a fost suficient pentru ca formaţia rossonera să obţină a treia Supercupă a Italiei din şase ediţii disputate. Autorul unicului gol a fost schimbat la pauză, locul său fiind luat de Răducioiu, care, imediat, a creat o mare ocazie irosită de Savicevic. Din păcate, atacantul român nu a reuşit să convingă la Milan, iar în vara următoare, după un Mondial excelent, a fost vândut la Espanyol.

Va trece aproape un deceniu până când Supercupa Italiei se va disputa în străinătate. În 2002, Juventus a învins-o pe Parma cu 2-1, la Tripoli, în Libia, iar în anul următor, competiţia s-a întors în SUA, la New York. În ultimii ani, a devenit o tradiţie ca meciul dintre campioana din Serie A şi câştigătoarea/finalista Cupei Italiei să se dispute în Asia. Probabil nimeni nu-şi imagina în urmă cu 22 de ani că America era doar începutul expansiunii.

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media

Milan - Fiorentina 1-2 (1996) - Bati-gol, strălucitor pe San Siro

Prima Supercupă a Italiei s-a disputat în 1988, iar primele opt ediţii au fost câştigate de echipa care era deţinătoarea titlului în Serie A. Apoi, în 1996, Gabriel Omar Batistuta a făcut un meci memorabil pe San Siro şi, pentru prima oară, câştigătoarea Cupei Italiei reuşea să se impună în Supercupă.

Milanul din 1996 tocmai se despărţise de Fabio Capello, plecat la Real Madrid, şi avea să intre într-un declin accentuat. Omul care adusese rossonerilor patru titluri şi un trofeu Champions League a fost înlocuit de uruguayanul Oscar Tabarez. Tehnicianul sud-american avea la dispoziţie un lot extrem de puternic pe hârtie, din care încă făceau parte Baresi, Maldini, Costacurta, Boban, Savicevic sau Simone, iar alături de ei sosiseră între timp Marcel Desailly, Roberto Baggio, Edgar Davids, George Weah sau veteranul Pietro Vierchowod. Cu toate acestea, rezultatele nu au fost pe măsură, "El Maestro" fiind demis după doar 11 etape. Pentru el, lucrurile au mers prost încă din start.

Pe 25 august 1996, Fiorentina s-a impus cu 2-1 la Milano şi a câştigat primul trofeu al sezonului 1996/97. Trecuseră doar ceva mai mult de trei ani de când gruparea viola retrograda incredibil în Serie B, cu o echipă extrem de puternică, cu Brian Laudrup, Stefan Effenberg, Francesco Baiano şi Gabriel Batistuta. Revirimentul a fost rapid. În 1994, toscanii au revenit în Serie A, iar doi ani mai târziu au terminat pe 4 în campionat şi s-au impus în Cupa Italiei.

Adus în 1993, de la Napoli, Claudio Ranieri a fost artizanul revenirii Fiorentinei în prim-plan, dar antrenorul roman a avut la dispoziţie şi un grup puternic, în care se regăseau Francesco Toldo, suedezul Stefan Schwarz, portughezul Rui Costa, fostul torinez Sandro Cois sau Anselmo Robbiati. Alături de ei, în vara anului 1996, au sosit belgianul Luis Oliveira şi rusul Andrei Kancelskis. Însă omul numărul 1 era, indiscutabil, Batistuta, Iar acest lucru a fost confirmat în meciul de pe San Siro.

Bati-gol şi-a început reprezentanţia în minutul 12, când a deschis scorul la capătul unei faze în care şi-a arătat o parte dintre calităţile ce l-au făcut un vârf temut de orice apărare a lumii. Cois a trimis a pasă lungă, plouată, dificil de controlat, care l-a găsit pe argentinian între doi monştri sacri ai defensivei, Baresi şi Maldini. Dar atacantul Fiorentinei nu s-a pierdut cu firea. Nu a lăsat mingea să cadă şi l-a depăşit din preluare pe Baresi, trecând balonul peste căpitanul puţin dezorientat al Milanului, apoi, cu o execuţie rapidă şi imparabilă, l-a bătut la colţul scurt pe Sebastiano Rossi. A fost un gol care nu făcea decât să dovedească o dată în plus că, într-o zi bună, Batistuta era de neoprit.

Milan a egalat, zece minute mai târziu, prin Savicevic, după o acţiune personală şi un şut din afara careului ale muntenegreanului, dar ultimul cuvânt l-a avut tot Batistuta. În minutul 83, starul Fiorentinei a fost faultat de Desailly, la aproximativ 25 de metri de poarta lui Rossi. Bati a executat impecabil, făcând inutil plonjonul disperat al portarului milanist. Toscanii conduceau cu 2-1 şi şi-au păstrat avantajul până la final.

La patru zile de la Supercupa cu Milan, Fiorentina a sărbătorit 70 de ani de existenţă. A făcut-o cu două trofee câştigate în decurs de doar câteva luni. Ambele au purtat amprenta lui Batistuta (în dubla cu Atalanta din finala Cupei Italiei, a marcat două dintre cele trei goluri ale echipei lui Ranieri). Din păcate, au rămas şi singurele trofee cucerite de argentinian la Firenze.

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media

Juventus - Milan 1-1, 5-3 după penalty-uri (2003) - Revanşa pentru Old Trafford

În sezonul 2002/03, Juventus şi Milan şi-au împărţit trofeele interne. Torinezii au luat titlul în Serie A, iar rossoneri s-au impus în Cupa Italiei. Însă adevărata miză a fost UEFA Champions League, acolo unde cele două au fost adversare în singura finală 100% italiană din istoria competiţiei. După un ultim act care a lăsat de dorit din punct de vedere al spectacolului, pe Old Trafford, Milan a avut câştig de cauză, în urma loviturilor de departajare, pe care le-a câştigat cu 3-2, după 0-0 în cele 120 de minute.

Pe 3 august 2003, la ceva mai mult de două luni de la confruntarea din Manchester, cele două rivale s-au întâlnit din nou, în Supercupa Italiei, de această dată la New York, pe Giants Stadium. Juve nu a ratat şansa de a-şi lua revanşa pentru eşecul din finala UCL şi şi-a păstrat trofeul pe care îl cucerise cu un an înainte, la Tripoli. În acelaşi timp, i-a egalat pe rossoneri în prinvinţa victoriilor în această competiţie, ambele cluburi având câte patru succese la momentul respectiv.

Ediţia din acel an a fost singura din istoria competiţiei care s-a jucat cu regula golului de argint - dacă una dintre cele două echipe ar fi terminat în avantaj prima repriză a prelungirilor, ar fi câştigat trofeul fără a se juca şi celelalte 15 minute.

Cu ambiţia de a cuceri un nou trofeu, cei doi antrenori, Marcelo Lippi şi Carlo Ancelotti, au trimis pe teren două formule de echipă apropiate de cele tip. De o parte, Juve se baza pe Buffon, Birindelli, Legrottaglie, Iuliano, Zambrotta, Tacchinardi, Appiah, Nedved, Miccoli, Trezeguet şi Del Piero, iar pe parcurs au mai intrat Camoranesi, Di Vaio şi Ferrara. De cealaltă parte, pentru rossoneri au jucat Abbiati, Cafu, Nesta, Maldini, Kaladze, Pirlo, Gattuso, Seedorf, Rui Costa, Shevchenko şi Inzaghi, în timp ce Ambrosini, Serginho şi Brocchi au intrat în timpul jocului.

Deşi cele 90 de minute regulamentare s-au încheiat la fel ca pe Old Trafford fără goluri, meciul a fost mult mai viu decât finala UCL, ambele echipe având ocazii importante de a înscrie. În cele din urmă, în finalul primei reprize de prelungiri, Pierluigi Collina a acordat un penalty pentru Milan, în urma unui duel dintre Tacchinardi şi Ambrosini, iar Pirlo a transformat lovitura de pedeapsă cu o scăriţă.

Era al doilea minut de prelungire din prima repriză a prelungirilor, iar soarta meciului părea să fie pecetluită. Dar Juventus a pus mingea la centru, a reluat jocul, balonul a ajuns pe partea dreaptă la Nedved, iar cehul a centrat la colţul lung, pentru Legrottaglie. Fundaşul bianconerilor a trimis cu capul lângă bară, dar Abbiati a fost atent şi a respins. A făcut-o, însă, doar până la Trezeguet, care a trimis în poartă din apropiere. Astfel, golul lui Pirlo nu a rămas în istorie ca singurul gol de argint din Supercupa Italiei.

După 225 de minute fără gol marcat, Juventus şi Milan au înscris de două ori în 30 de secunde, iar departajarea dintre ele s-a făcut din nou doar la penalty-uri. De această dată, câştig de cauză au avut torinezii. Brocchi a fost singurul care a ratat, iar echipa lui Lippi s-a impus cu 5-3. O mică revanşă pentru înfrângerea dureroasă din finala Ligii Campionilor.

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media

Inter - Roma 4-3, după prelungiri (2006) - O revenire de senzaţie

În a doua jumătate a anilor 2000, în contextul scandalului Calciopoli, Inter Milano şi AS Roma au dominat fotbalul italian şi multe dintre duelurile directe s-au transformat în adevărate clasice. Supercupa Italiei pe care şi-au disputat-o în 2006 intră în această categorie. Interesant este că acest meci nici nu ar fi trebuit să se dispute.

În sezonul 2005/06, Juventus a cucerit titlul în Serie A, iar Inter a câştigat Cupa Italiei, astfel că cele două mari rivale ar fi trebuit să se întâlnească din nou în Supercupă, aşa cum se întâmplase cu un an înainte, când nerazzurri se impuseseră cu 1-0 la Torino, după prelungiri, cu un gol marcat de Juan Sebastian Veron. Numai că în vara lui 2006, torinezii au fost retrogradaţi şi au pierdut la masa verde ultimele două titluri, în urma scandalului Calciopoli. Titlul din 2006 a fost acordat Interului, care realiza în acest fel eventul, iar Roma, finalista Cupei, urma să joace şi Supercupa.

În ciuda cutremurului care lovise Il Calcio, Italia reuşise împotriva tuturor pronosticurilor să devină campioană mondială în Germania, lucru care a făcut ca sezonul 2006/07 să fie aşteptat cu un entuziasm la cote înalte. Inter şi Roma au răspuns pe măsură, când şi-au disputat primul trofeul al stagiunii, pe 26 august.

Antrenaţi la fel ca în prezent de Roberto Mancini, nerazzurri porneau cu prima şansă. Nu doar că beneficiau de avantajul terenului propriu, dar profitaseră şi de situaţia lui Juventus, de unde i-au transferat pe Zlatan Ibrahimovic şi Patrick Vieira, care completau un lot oricum de calitate, în care se regăseau şi 11 componenţi ai echipei care, în 2010, sub conducerea lui Jose Mourinho, realiza singura triplă campionat-cupă-Liga Campionilor din istoria fotbalului italian.

De cealaltă parte, Roma, pregătită de Luciano Spalletti şi la care evolua românul Cristi Chivu, viitor jucător al Interului, nu făcuse achiziţii sonore, dar avea un grup solid de jucători pe care se baza, în frunte cu eroii locali Francesco Totti şi Daniele De Rossi. Totuşi, un alt fotbalist crescut la tineretul giallorossilor, Alberto Aquilani, a fost protagonistul primei părţi a meciului. Mijlocaşul roman a realizat o dublă în doar 10 minute, după două faze superbe, care au făcut şah-mat defensiva interistă. Înainte de golurile sale, brazilianul Mancini deschisese scorul în debutul întâlnirii, profitând de o neînţelegere între Francesco Toldo şi căpitanul Javier Zanetti.

După doar 34 de minute, Inter se vedea condusă cu un incredibil 3-0, însă rezultatul era prea dur faţă de ceea ce se întâmplase pe teren. Chiar şi aşa, meciul era departe de a se fi terminat, după cum aveau să afle oaspeţii. Cu un minut înainte de pauză, Vieira a redus din diferenţă, dar momentul decisiv al revenirii băieţilor lui Mancini s-a produs aproape de mijlocul reprizei secunde. În minutul 61, Hernan Crespo l-a înlocuit pe un Adriano aflat deja în declin, iar patru minute mai târziu a marcat superb cu o lovitură de cap, după o centrare din alergare a lui Stankovic. Dubiile au început să pună stăpânire pe oaspeţi, în timp ce interiştii au împins tot mai mult jocul spre poarta lui Doni, din ce în ce mai ocupat. În cele din urmă, inevitabilul s-a produs în minutul 74, când Vieira a realizat la rândul său dubla şi a egalat.

În ciuda asediului din final, Inter nu a reuşit să înscrie şi al patrulea gol. S-a intrat în prelungiri, acolo unde, după doar patru minute, Ibrahimovic a scos o lovitură liberă din apropierea careului. Luis Figo, care până în acel moment avusese o prestaţie încântătoare, şi-a asumat responsabilitatea de a executa. Cu eleganţa sa obişnuită, portughezul a trimis superb peste zid, la colţul lung, fără vreo şansă pentru Doni. Revenirea era completă şi a rămas una dintre cele mai spectaculoase din fotbalul italian. Peste alte câteva minute, Chivu a primit cartonaşul roşu, după ce a aplaudat ironic o decizie a arbitrului, iar Inter şi-a păstrat avantajul şi a păstrat trofeul la Milano.

În următorii patru ani, Inter şi Roma s-au întâlnit în alte trei Supercupe ale Italiei, echipa din capitală reuşind să se impună o singură dată, în 2007.

Setarile tale privind cookie-urile nu permit afisarea continutul din aceasta sectiune. Poti actualiza setarile modulelor coookie direct din browser sau de aici – e nevoie sa accepti cookie-urile social media

Etichete: video , ac milan , juventus , napoli , inter milano , fiorentina , diego maradona , supercupa italiei , luis figo , gabriel batistuta

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News