Nationala are culoare

Naționala are culoare

În 1997, România era pe locul 3 în clasamentul FIFA. Niciodată nu am fost atât de sus (de-a lungul articolului, mi-am permis utilizarea unui plural "afectiv"). 

Erau vremurile în care tricolorii se distrau în preliminarii, bifau aproape fiecare turneu final, iar sloganul " nu ne temem de nimeni " avea acoperire. Au trecut anii, componenţii generaţiei de aur s-au retras(şi da, a fost o generaţie de aur, chiar dacă nu a câştigat un trofeu), numărul jucătorilor români de top şi la echipe de top a scăzut dramatic, dar aşteptările fanilor echipei naţionale sunt la fel de mari ca şi în urmă cu 15 ani.

Dacă pierdem cu Olanda trăim o dramă naţională, iar o victorie cu Estonia nu stârneşte laude, ci critici. Cam aceasta este situaţia pe care trebuie să o gestioneze Victor Piţurcă. Să le explice unora că echipele tari au rămas unele redutabile pentru noi, iar altora că în vreme ce noi aşteptam să salveze cineva fotbalul românesc, alţii munceau organizat şi, în consecinţă, progresau.

În 2012, naţionala României a făcut un salt impresionant în clasamentul FIFA. Am plecat de pe locul 53 şi, probabil, vom ajunge, la finalul anului, în preajma locului 35(acum suntem pe 37).

După ce am câştigat cu Elveţia şi Belgia şi am remizat în alte partide amicale cu Austria şi Uruguay(oficial, cea mai tare echipă din America de Sud), după succese cu Estonia, Andorra şi Turcia în preliminariile Campionatului Mondial şi doar 2 eşecuri, cu Slovenia(într-un amical) şi Olanda, putem să concluzionăm liniştiţi: 2012 a fost un an bun pentru echipa naţională.

Dincolo de criticile constructive şi de cele nefondate, dincolo de răutăţi, dar şi de unele încăpăţânări ale selecţionerului(vezi cazurile Sânmărtean şi Rusescu), Piţurcă a pus bazele unei echipe. Şi exact asta ne lipsea: într-o perioadă în care nu prea avem jucători, aveam mare nevoie de o ECHIPĂ NAŢIONALĂ!