Vocea inconfundabilă a bucuriei de sport s-a stins azi. Ne rămân amintirile

E iarăşi o zi tristă în care Facebook-ul şi site-urile de sport ori ştiri s-au transformat în „pereţi” de condoleanţe. Amestecate, gânduri, emoţii şi amintiri. Generaţia care visam să ne facem Cristian Ţopescu îşi ia rămas bun de la un reper. Sportivii ale căror performanţe s-au făcut auzite în casele românilor prin vocea sa se înclină pios şi învinşi. Mult timp pentru noi, părinţii şi bunicii noştri, vocea sa însemna bucuria de sport. Lumina, electriza, fascina! Aceste momente sunt vii, au devenit palpabile şi pentru că el ni le-a însufleţit şi vor trăi veşnic. Şi prin ele va trăi şi el, Comentatorul. „Goool”-ul său inconfundabil nu-l va umple pe cel lăsat de plecarea lui, dar va fi mereu acolo în inimile noastre.

Aş fi avut atâtea de spus despre Cristian Ţopescu şi dacă nu aş fi avut privilegiul de a-l cunoaşte, de a vorbi cu el, de a învăţa de la el, de a mă sfătui cu el, de a mă bucura de încrederea, căldura şi generozitatea lui. Mă tot urmăreşte din comentariile sale fraza cu „pentru cei cu televizoare alb-negru...”. M-am amuzat şi împreună cu el, rememorând-o. M-a izbit chiar acum poza alb-negru de pe wall-ul lui Marian Burlacu. Nimic nu e întâmplător. Cred că dintre noi toţi cei care am lucrat cu Cristian Ţopescu, Marian a preluat cel mai mult din modestia, bunul-simţ, generozitatea şi, nu ştiu cum să îi zic...sfioşenia. Pasiunea necondiţionată pentru sport şi meserie. „Să spui ceea ce crezi şi să crezi ceea ce spui...”.

Cristian Ţopescu a fost înaintaşul Google-ului. Am avut chiar privilegiul să îi văd „maculatoarele”, să îi privesc cu reverenţă notiţele, documentarea. Chiar dacă la început de 2000 redacţiile începeau să aibă un aer futurist-modern, biroul domnului Ţopescu era un munte de cărţi, de caiete, de enciclopedii, şi cel plin de praf era computerul, atunci de ultimă generaţie. Şi, de undeva din toată acea dezordine ordonată, extrăgea o filă, o consulta şi ne atrăgea atenţia că urmează ziua unui sportiv: „Poate scriem ceva şi despre el...”. Şi la el nu contau faima, ori renumele. Sportivii erau la fel. Îi preţuia la fel, vreau să spun. Ne-a predat continuu lecţia respectului pentru sport şi sportivi.

În 2006 s-a bucurat la ideea venită la o şedinţă de sumar. „Nimeni nu organizează nimic la 20 de ani de la Sevilla. Să îi strângem în redacţie aici pe toţi”. A fost la fel de entuziast, de copil, de emoţionat, ca noi toţi. Şi a ieşit ceva frumos, iar numele lui a atras toate gloriile Stelei în, ironia sorţii, platforma Pipera, acolo unde aveam noi redacţia. Aşa cum numele lui ne deschidea nouă uşi. Nimeni din sport nu putea refuza să discute cu noi, pentru că eram de la „ziarul lui Ţopescu”. Îmi amintesc încă dimineaţa în care m-am întâlnit cu Cristian Ţopescu pe o terasã, undeva în centrul Bucureştiului. La scurt timp, şi-a făcut apariţia un tip înalt, chiar dacă uşor trecut de vârsta a doua, m-a privit înainte de a se aşeza, pe sub o pereche de ochelari fumurii, şi a spus lucrurilor pe nume din start: „Dacă nu ar fi insistat domnul Cristian Ţopescu, nu aş fi acceptat dialogul cu un ziarist niciodată...”. Apoi s-a aşezat şi am avut parte de un dialog special, cu un interlocutor spontan, destins şi chiar glumeţ. Interviul cu Valentin Ceauşescu despre Steaua şi performanţa ei nepereche va ocupa un loc aparte în amintirile mele profesionale. Şi acum mă întreb, alintându-mă, de ce m-a ales Cristian Ţopescu pe mine pentru acel dialog cu caracter de document.

Şi flash-uri de acest gen cu Cristian Ţopescu am nenumărate, unele depăşind sfera profesionalului. Mă bucur că am putut să îi spun că am vrut să mă fac Cristian Ţopescu şi voi avea la mine mereu zâmbetul îngăduitor şi privirea caldă.

Şi mai ştiu de la el şi de la Emerich Ienei, că erau foarte buni prieteni, şi că alături de Horia Moculescu formau o tripletă de seniori ai vieţii sportivo-artistică, născuţi la interval de patru zile unul de altul. Anul acesta am vorbit cu nea Imi la sfârşit de martie şi împreună cu colegii de la emisiune ne propuseserăm să îi urăm la mulţi ani şi lui Cristian Ţopescu. Nu l-am prins atunci, dar vorba unui alt coleg pe Facebook, el nu are cum să nu mai fie vreodată. Acum a plecat discret şi decent să se odihnească. Iar Dumnezeu l-a primit bucuros.

Mulţumesc, Cristian Ţopescu!