Tipuri de bucurie

Rapid şi licenţa, de fapt nelicenţa, Dinamo şi insolvenţa, Steaua şi bucuria ostentativă, la pachet cu gesturile incalificabile şi ale unora şi ale celorlalalţi ce au urmat horei de pe Ilie Oană. Suficient de multe subiecte din fotbal, pe care mi-am propus să le ignor. (Am rămas cu un gust amar şi cu stări contradictorii după meciul de sâmbătă. Pasaje de fotbal bun, de adversitate pozitivă, de luptă pe teren, alternate cu înjurături, cu violenţă în tribune, în ciuda unei atmosfere pe care grosso-modo eşti tentat să o numeşti "altfel").

Mi-am propus să mă detaşez preţ de câteva rânduri de lumea în care Duru judecă arbitrar, folosind unităţi de măsură diferite şi în care antrenorii se comportă de ca şi cum li se cuvine totul. Respectul se câştigă uneori mai greu decât punctele pe teren. Fotbalul nu este despre concordie necondiţionată. Jos pălăria, am scris şi aici, pentru un lider de vestiar, un staff, un grup. Am şi voi avea mari rezerve pentru ieşiri necontrolate, pentru provocări ori răspunsuri la provocări. În sport e esenţial să ştii să pierzi, dar în lumina ultimelor evenimente din fotbalul nostru, aş zice că e la fel de important şi să ştii să câştigi.

Şi ajungem unde mi-am propus. După ce a făcut la Sofia, echipa feminină de gimnastică a României şi mai ales liderul ei, Larisa Iordache, ar avea tot dreptul, potrivit unui tip de logică, să îşi fluture ostentativ medaliile şi să ne certe pe toţi pentru ignoranţă, pentru lipsă de interes, pentru promovarea deşănţată a tot felul de sporturi, sportivi şi antrenori în numele unui cuvânt teribil de descriptiv ca formă, dar atât de golit de sensuri în fond: „audienţă”. Dar, ele nu o fac. Ele şi când spun ele înglobez întregul lor univers cu Bellu, Bitang şi antrenorii aceia simpatici, muncitori şi modeşti, care vin mereu şi le întâmpină cu sclipiri în ochi şi braţe deschise la finalul unui exerciţiu. Ele, spuneam, îşi văd mai departe de copilăria lor sacrificată şi se joacă ştrengăreşte cu medaliile cucerite şi când ne aşteptăm şi când nu ne aşteptăm, transmiţându-ne un mesaj nespus: „Indiferent de condiţii, de criză, de aria de selecţie a adversarelor, de schimbările de coduri de punctaj noi am fost, suntem şi vom fi acolo pe podium. Şi ne mulţumim că din când în când reuşim să vă amintim că existăm”.

În umbra scandalurilor din fotbal, în weekend-ul acesta Larisa Iordache, Diana Bulimar, Andreea Munteanu, Ştefania Stănilă şi Silvia Zarzu au fost senzaţionale, au bătut Maria Britanie şi Rusia şi au uimit o dată în plus lumea mondială a sportului. Vorbim de resurse nebănuite, de calităţi native, de o tărie de caracter şi o rezistenţă psihică atât de atipice celor din mult mai mediatizatele sporturi de echipă. Dacă acele copile pot, dacă ele ştiu să îşi stăpânească emoţiile, dacă ele se pot reinventa cu mult înainte să se maturizeze, de ce oare oamenii cu salarii mari şi contracte individuale de sponsorizare nu au capacitatea să se oprească un pic şi să înveţe din exemplul celor care fac constant performanţă?! Să înveţe cum se câştigă, chiar dacă între cât căştigă diferenţa e indiscutabil nedreaptă.

E atât de diferită bucuria unora şi a celorlalţi încât fără a insista prea mult pe satisfacţia vindicativă din fotbal, mă rezum să spun că mereu rămân impresionat de naturaleţea, de candoarea, de sinceritatea cu care copilele fără copilărie îşi exprimă matur şi decent sentimentele. De felul în care se bucură mereu pentru ele şi niciodată în ciuda altora. Lecţii de viaţă din partea celor ce ne-ar putea putea fi copii, din care refuzăm cu încăpăţânare să învăţăm ceva.