Șansa unui noiembrie galben și mai ales a unei veri în verde și galben

Scriu din postura celui ce și-a asumat - chiar la ultima postare pe blogul Digi Sport dinaintea dublei cu Andorra și Estonia - statutul de suporter necondiționat de națională. Mărturisesc că în noaptea calificării pentru baraj am fost mai degrabă contrariat de lipsa molipsitoare de entuziasm trăită la Național Arena. Acesta a fost sentimentul predominant, deși, dacă mi-ar fi vorbit cineva luni seară de “prinderea” locului 2, mai că aș fi fost tentat să deschid serios subiectul Universitate. Nu sunt capabil să răspund la o întrebare. Știu că ține de percepții, de memorie afectivă, de filtre personale, dar așa cum a fost pentru mine o fi fost și pentru (mulți) alții: Mă întreb ce, Doamne iartă-mă, s-a modificat în ultimii 10 ani de ne-am schimbat noi atât? Și ca să fiu și mai explicit compar Copenhaga 2003 cu București 2013. Mai exact, mi se pare o neconcordanță frustrantă între dezamăgirea uriașă (amintiți-vă de campaniile ziarelor de sport împotriva arbitrului Urs Meier, de cât am discutat de cornerul lui Dorinel, etc) pentru că am ratat barajul pentru Euro 2004 și rezerva cu care cu toții primim biletele pentru anticamera Cupei Mondiale din Brazilia 2014. Bine, în ceea ce mă privește admit că „drama Copenhaga” e potențată mult de faptul că am trăit-o la fața locului, dar nu numai eu m-am surprins zicând că fotbalul românesc a ratat șansa să mai lanseze o generație de excepție sau că într-un trist clasament al deziluzilor barajul pierdut cu Danemarca, ar fi imediat după noaptea neagră cu Suedia de la Mondialul din SUA, înaintea eliminărilor mondiale de la 11 metri cu Irlanda și chiar Croația.

Mi-am propus abordarea dintr-o anumită perspectivă, cumva mai optimistă, și o susțin. Am văzut și eu pasele inestitice și înapoi, la fel cum am sesizat mici (la propriu și la figurat) trageri de timp în startul părții secunde, m-a agasat, deși am înțeles-o, schimbarea defensivă a lui Pițurcă (Hoban cu Lazăr), când tot stadionul invoca o Românie la Maxim. Să nu vă gândiți cumva că am fost la alt meci...De asta am făcut precizările respective. Dar vin și vă întreb: în trecutul nostru mai apropiat sau mai îndepărtat, că vorbim de echipe naționale sau echipe de club, am avut parte oare numai de calificări spectaculoase ca urmare a unor jocuri fără cusur?! Nu trișez și nu tastez nimic pe vreun motor de căutare....Zic repede din memorie. Finalul meciului cu Argentina din SUA, cu tot ce aveam defensiv pe bancă în teren. Rapid la Hamburg în 2005/2006, 1-3 calificant, când pentru unii și tragerile de timp erau eroice sau chiar Steaua la Varșovia nu mai departe de anul acesta, cu apăsarea ultimelor secunde și a unui 2-2 brusc prea fragil. Cred că de lipsa entuziasmului la calificarea de baraj cu Estonia a fost vinovată tocmai Olanda. A lipsit suspansul, adrenalina. Am avut timp să conștientizăm, să observăm, să analizăm totul și nu am rezistat tentației de a critica cu obiectivism detașat, în locul unei euforii generale. Cred că un scenariu cu naționala strânsă la centru așteptând împreună cu fanii finalul la Istanbul la adăpostul unui fragil 1-0 olandez sau unul gen gol egalizator Robben în minutul 90 plus 2, ne-ar fi făcut să trăim altfel clipa.

Gata cu proiecțiile retrospective. În mai puțin de o lună trebuie să arătăm altfel și asta o știu de la Pițurcă până la cel mai neavizat suporter. Important e că și-au oferit lor înșile șansa de a se reseta. Preliminariile astea sunt istorie (una care consemnează încă o campanie cu plus pentru actualul selecționer): mai sunt 180 de minute, poate mai mult, în care dacă ne autodepășim. Putem atinge un vis de care, da, și eu am avut impresia că ne speriam în timpul meciului cu Estonia: Brazilia! Nu e vorba de un discurs pompieristic și fals mobilizator, dar mie îmi place forma asta de relief a așteptărilor. Pornim de jos, de la nivelul mării, mai degrabă sceptici, mai deloc entuziaști, umili și fără gânduri că rupem norii. E starea de spirit cu ajutorul căreia am realizat cel mai mult în fotbal. Mai departe ține de priceperea, de flerul, de norocul lui Pițurcă. Și bineînțeles de Chiricheș, de Mățel, de Maxim, de Bourceanu (cu ce sunt ei mai prejos decât Stoican, Chivu, Bratu ori Cernat în 2003?!).  Ei împreună cu Raț ori Lobonț, supraviețuitori ai dezastrului de la Copenhaga, plus Goian ori Marica din postura de experimentați, obișnuiți mai degrabă cu insuccesele, dar cărora viața le oferă șansa unei experiențe mondiale.

Nu știu dacă sunt cel mai optimist dintre români, dar nu cred că tricolorii își permit să rateze imensa oportunitate cu care s-au trezit față în față. Până în noiembrie, eu vreau să le mulțumesc pentru o seară contrariantă de octombrie, cu bucuria asta cumva impusă. Marile calificări, marile echipe și marile generații au la origine astfel de momente. Marea euforie o amânăm pentru noiembrie!