Şansa României. Ca echipă! De a fi iar iubită necondiţionat

Am obosit să mă refer la agonia Rapidului. A demisionat Dinu Gheorghe... Începe să fie ştire dacă rămâne cineva mai mult de câteva luni pe acolo. Pleacă jucători, antrenori, conducători, patroni, suporteri. Echipa al cărui imn vorbeşte despre ideea teribilă de acasă, e mai dezrădăcinată şi mai fără orizont ca oricând. Blestemele şi ocările la adresa lui Copos s-au întors cumva împotriva lor, iar atât de mult hulitul „dezbină şi condu” s-a transformat în „scindează şi încremeneşte”.

Deprimantă mi se pare şi criza de identitate a Stelei. Da, trebuie să spunem lucrurilor pe nume, iar suporterii să aibă puterea să privească realitatea: FCSB e orice numai Steaua nu. E greu când se operează cu percepţii, cu abstract, cu simboluri. Îi văd în jurul meu. Orgolioşi, trufaşi, plini de ei până la limita aroganţei, steliştii încearcă să braveze, dar nu le iese. Vor să se regrupeze în jurul a ceva, dar nu mai au niciun reper. Au înjurat, au protestat, au dat comunicate, pe care le-au retractat inexplicabil şi jenant şi spun că îşi vor echipa înapoi. Dar din „numai una” s-a făcut mai multe sau niciuna. Cine mai ştie câte? Şi cum, şi când. Cert e că „Pleacă din Ghencea!” s-a transformat din lozincă ameninţătoare în premoniţie distructivă.

Dinamo e în Liga Campionilor de schimbat strategii, viziuni, proiecte. Nu că îmi e Daniel Stanciu coleg de studiou, dar politica lui de achiziţii pare să urmeze un fir logic, să aibă coerenţă. În timp vom putea vedea în ce măsură dă roade, aduce spectatori în tribune şi, eventual, repoziţionează brandul pe o traiectorie direct proporţională cu tradiţia şi renumele său.

Şi pentru ca textul să nu se termine aşa cum a început, pesimist-nostalgic. Poate fi un bun prilej (tot am perorat pe ideea de branduri) pentru federali să recâştige timpul şi sentimentele pierdute. Naţionala începe 2015 ca echipa cea mai pe val din întreg fotbalul românesc. După mult timp, chiar foarte mult, conduce o grupă de calificare şi avem toate motivele din lume să sperăm că ne vom califica iar la un turneu final.

Sunt sigur că declaraţiile lui Iordănescu la întoarcerea de la Madrid, acolo unde a asistat la antrenamentele lui Ancelotti au avut un puternic impact. Citez din memorie: „Am ales să merg şi să studiez jocul Realului şi pentru că au un stil foarte ofensiv, stil pe care eu unul cred că ar trebui să îl abordeze şi echipa noastră reprezentativă”. E ceea ce ne doream să auzim demult din partea selecţionerului. Indiferent de numele lui. Ne bucură şi dialogul de la distanţă dintre Tătăruşanu şi Pantilimon. Titulari amândoi în campionate de top la echipe decente şi cu evoluţii apreciate. La apogeul carierei, Raţ e un factotum la PAOK, lider în Grecia, Ştefan Radu e constant şi aşteptăm să fie convins să îşi reconsidere poziţia faţă de tricolor. Marica se reface, nucleul „roş-albastru” a arătat bine în amicalul de lux cu Borussia Dortmund. Avem suficiente motive să sperăm că naţionala poate „profita” de criza aceasta de identitate a marilor forţe. Până la urmă am văzut de atâteta ori că în fotbalul românesc normalitatea se instaurează conjunctural şi fortuit.

Microbiştii trebuie să îşi canalizeze cumva şi undeva doza de pasiune pe care din varii motive sunt împiedicaţi să şi-o manifeste la adresa Stelei, Rapidului sau a lui Dinamo. România este o alternativă. Primordială, aş zice, dar eu unul m-aş mulţumi dacă echipa asta naţională ar fi iubită iar şi pentru că suntem prea dezamăgiţi de ce găsim la cluburi. Până la urmă e viaţă. Facem alegeri funcţie de anumite situaţii create într-un moment dat, mai mult sau mai puţin direct, obiectiv ori subiectiv, din convingere, ca urmare a unei frustrări de moment, etc. Aşadar, ce zic eu, e să ne uităm deziluziile de club şi să ne refugiem în a susţine România.