Rapidiștii și dinamoviștii, net superiori steliștilor

Sâmbătă și duminică am avut plăcerea să merg la două meciuri care s-au dovedit a fi vii, cu ritm și un pic de suspans. E drept că în cel mai pur stil al campionatului românesc, preluările din trei atingeri au alternat cu devierile subtile și că șuturile paralele cu linia de fund au urmat unor execuții pretențioase. Una peste alta a fost mai mult fotbal decât în runda precedentă, de exemplu. În cazul Rapidului, care a jucat cu Pandurii, de la simplu la dublu, dacă ar fi să comparăm prestația de sâmbătă cu cea din etapa trecută de la Cluj. Roman, Voicu, Pecanha s-au remarcat într-un joc în care toată echipa lui Rada a înregistrat un plus la impresia artistică. O seară mai târziu în egală măsură mi-au plăcut Alexe și Matei și m-au dezamăgit Florescu sau Fatai. Astra are un complex în fața echipelor de tradiție și joacă timorat, anost. Deși de obicei mă enervează ieșirile patronilor la adresa jucătorilor, poziția lui Niculae mi s-a părut îndreptățită. După ce a dezamăgit teribil cu Steaua, trupa lui Sinescu a făcut-o și cu Dinamo dovedindu-și limitele.

Inconfundabilul ritm de tobe al Giuleștiului

Dar nu pe joc vreau să insist. Mi-a plăcut foarte mult atmosfera. Galeriile. Sezonul acesta am fost la atâtea meciuri ale Stelei, și prin natura meseriei, de ajunsesem eu în secret să mă suspectez că țin cu echipa lui Becali. Așa că, eu unul cred că pot vorbi despre ce am văzut. Subiectiv, pentru că atmosfera se trăiește, dar detașat!

Or fi steliștii cei mai mulți, dar rapidiștii și dinamoviștii au un farmec aparte. Diferit, dar asemănător prin efectul creat. Au cântece, aduc frenezie și fac spectacol. Rivalii lor impresionează cum spuneam numeric, dar nu au exuberanța rivalelor. Fără supărare.

Decorul Giuleștiului e unul aparte. E un farmec al îmbătrânirii stadionului. E mai degrabă patină decât decrepitudine. Asta nu înseamnă că nu se simte nevoia unei arene renovate și cu condiții decente pentru fani. Spun doar că senzația unui meci trăit sub Grant e aceaași cu o vizită la un bătrânel simpatic și pontos, plin de povești și snoave care își trăiește ultimii ani demn și fără să se lamenteze inutil. Dacă arena scârțîie din toate încheieturile, impresionează exuberanța și inventivitatea fanilor. Ritmul tobelor e inconfundabil, nucleul galeriei știe cântecele și nu sunt deloc puține și le alternează în funcție de ce se întâmplă pe gazon. Acustica e în continuare bună și decibelii prăvăliți din peluză sperie încă adversarul indiferent de nume și cotă. E un ceva aparte de care vorbesc cu teamă și respect de la Rădoi și Chiricheș până la Dănciulescu ori Florentin Petre. Nu lipsesc, din păcate, referirile la originile rivalelor, dar sunt pe o muzică ritmată și dacă nu ești „fin cunoscător” prinzi doar frânturi și efectul nu e atât de grosolan. Nu sunt mulți, câteva mii, dar te copleșesc atunci când cântă cu tot sufletul și din convingere: „Ăsta e Rapidul din Giulești, iubește-l și-ai să înnebunești” e un refren definitoriu pentru o stare de spirit care se perpetuează datorită nebuniei frumoase venite din partea unor puști deveniți oameni mari și a unor bunici ce lasă moștenire rapidismul nepoților. Până și momentul aprinderii unor torțe la balconul blocului din apropiere aduce mesajul că pasiunea, teribilismul, atașamentul sau cum s-o numi depășește limite, granițe și opreliști. Rapid e mai degrabă despre ce simți și atmosfera aceea se trăiește, nu se scrie sau citește, în seri de primăvară, vară, toamnă sau chiar iarnă în răpăit de samba și strigăte războinice din „vechea Troie”.

Identitatea câinilor asigurată de o peluză frenetică și mândră

Dinamo își arogă statutul de galerie elitistă și se mândreşte cu asta. Nu știu cât e fabricat sau nu, dar versurile și mesajele suporterilor sunt adaptate și updatate. Duminică seara au arătat occidental în peluza Arenei Naționale. Una că au umplut-o, dar ce a surprins plăcut a fost showul creat. Trebuie să recunosc că nu mai văzusem demult galeria câinilor așa. Au repertoriu și au capacitatea de a crea lucruri deosebite. Atrag în joc tribuna a II-a cu un dialog cântat, iar efectul acustic și vizual la anumite scandări însoțite de răpăit de palme este cu adevărat impresionant și motivant pentru jucători. “Dinamo, Dinamo, Dinamo suntem noi”, se aude din mii de piepturi și dacă ești susținător al lor te umpli de acest sentiment de însușire și apartenență, în același timp, al unui astfel de crez.

Rapidiștii și dinamoviștii au dovedit și dovedesc în momente foarte grele prin care echipele favorite trec că sunt alături, că sunt capabili de orice pentru a duce istoria mai departe. Ei asigură identitatea societăților pe care le susțin și își poartă jucătorii în ciuda realităților financiar-economice spre liman. Craiovenii și timișorenii, alți frumoși nebuni ai stadioanelor noastre, au pierdut o bătălie cu sistemul, dar cauza lor este încă vie și sunt convins că vom mai avea ocazia să îi vedem și auzim cu refrene specifice și atât de frumoase. Eu unul le simt lipsa. Un cuvânt în încheiere și despre petroliști și clujenii studenți. Fideli cauzei, mândri și uniți, aducând la rândul lor frumoae pete de culoare atmosferei uneori sordide dintr-un fotbal tarat și sugrumat de interese și jocuri de culise.

Ca să existe și o concluzie la acest material, majoritarii steliști ar trebui să învețe câte ceva de la rivalii mai sus amintiți pentru a se putea mândri și cu altceva decât cu echipa.