Pasiunea în isolvenţă

Eu unul nu reuşesc să depăşesc momentul etapei trecute. 30, 40, 50 de spectatori la meciuri de Liga I şi o medie sub o mie, mult sub o mie, la şase din cele şapte meciuri disputate. E un minim istoric. Nu mai e nici despre statistică, aşa cum toate discuţiile despre cauzele care ne-au dus aici sunt sterile. Acum e despre a face. Serios, un comandament de criză sau spuneţi-i cum vreţi. Cu Burleanu şi Iorgulescu şi cu antrenori, ziarişti şi fotbalişti, mergând pe străzi, în şcoli ori la oameni acasă şi să îi implore să se întoarcă pe stadioane. Asta e cea mai mare problemă cu care ne confruntăm: dezinteresul, nepăsarea, indiferenţa. Suntem, toţi cei care trăim în şi din acest fenomen, taxaţi pentru neprofesionalism, lipsă de viziune, incapacitate de a împacheta şi a face ofertant un produs care peste tot în lume e vandabil şi generează resurse şi pasiune. Trebuie să ne trezim! Îl auzeam pe Ilie Balaci, îngrijorat şi el pe bună dreptate, cum vorbea despre 30.000 de oameni cu care juca meci de meci în campionatul Sudanului. Omul care a încântat generaţii la rând de microbişti invoca nevoia de spectacol, de estetic, de frumos. „Atunci se vor întoarce oamenii...”

Rămânem fără repere

Nu am acum o soluţie şi nimeni nu poate avea o soluţie singur, dar trebuie să existe o rezolvare, e nevoie de implementarea unui model, de adaptarea lui. Adevăratul faliment ne priveşte şi ne paşte pe toţi. Dispariţia nervului, a plăcerii, a dorinţei de meciuri.

Să desfinţăm tabela de marcaj, să prindem în ROAF că „sezonul ăsta rezultatele nu contează”, să reglementăm problema palmaresului la toate cluburile, pentru că şi cadrul legal şi modalitatea în care s-a făcut trecerea de la statutul de cluburi departamentale la profesionism e învăluit în ceaţă...

Pare un text populist şi pompieristic. Îmi asum. Nu e decât o exprimare a disperării pentru faptul că văd că în jurul meu mor toate resorturile care mie şi generaţiei mele îmi ofereau repere şi îmi deschideau orizonturi. Şi nu e un fenomen global, de tipul onlineului care înghite printul sau multe alte exemple care determină modificarea obiceiului de consum. O vedem week-end de week-end în tribune în atâtea şi atâtea campionate ale Europei şi ale lumii.

Cum era înainte...

Ştiţi cum era înainte în zi de meci a echipei favorite?! Cu steagul rivalilor scos de vecinul din blocul de vis a vis pe geamul de la bucătărie. Era primul semn. Apoi ameninţările de dinaintea micului dejun cu vă rupem, vă facem, vă dregem. Urma ritualul. Ascultam acelaşi post de radio ca în ziua ultimei victorii, după caz şi vârstă, mă bărbieream sau nu în zi de meci, funcţie de cum mi se părea mie că are echipa mea noroc... Tricoul, geaca, blugii, nu zic mai mult, norocoşi trebuiau neapărat „selecţionaţi”. Pentru asta era nevoie să te asiguri cu câteva zile că nu vor apărea accidente neprevăzute gen „E la spălat, pe sârmă ori la călcat”. Înainte de a ieşi din bloc invocai toţi sfinţii să nu te întâlneşti cu vecinul ăla pe care l-ai văzut în dimineaţa ultimei înfrângeri. La şcoală sau facultate scriai neapărat cu acelaşi pix. În general toată ziua, dacă nu săptămâna, era sub semnul meciului. Toate discuţiile erau despre asta. Uneori şi cu profesorii în timpul orelor. Apoi drumul spre stadion. Steagurile favoriţilor arborate pe geamurile autobuzelor ori tramvaielor. Am şi acum un fior când văd fluturând un steag. Nici nu mă interesează al cui e. Întâlnirea cu ai tăi, evaluarea adversarilor, momentul când ieşeau jucătorii să vadă gazonul. Tot, tot. Sunt multe. E un stil de viaţă, o raţiune de a exista până la urmă.
Fără toate astea suntem infinit mai săraci şi avem nevoie de regăsirea acestor valori. Cu orice preţ!